Scrisoare către tata

Dragă tată, mi-a trimis un fost coleg – care răscolește prin arhive, fiindcă se documentează, așa cum mai fac puțini ziariști – fotocopia unui interviu pe care l-ai dat, cu multă vreme în urmă, în „Capital”. Am salvat poza și m-am gândit să public o scrisoare către tata, mai ales că am avut brusc revelația că nu-ți scrisesem cât ai trăit. O fac acum.

Dragă tată, aș începe prin a-ți spune că sunt bine – dar o fac numai pentru că urmez îndemnul tău din titlul articolului: „Să încetăm să ne lamentăm!”.

Adevărul e însă că n-o duc strălucit. Lumea s-a schimbat neverosimil de când nu mai ești. Autoritatea a murit o dată cu apariția Internetului, a accesului gratuit la informație și a noilor generații, care contestă orice, oriunde, oricând.

A dispărut și meseria pe care o practicam, întrucât azi poate să scrie toată lumea – o, dacă ai vedea cum e presa azi!… – și am rămas fără slujbă. Trăiesc în continuare din scris, așa cum o făceam și în ultima ta lună, când ai admis, în premieră, că ar putea fi, totuși, ceva de capul meu. Și de cariera mea.

Doar că acum scriu despre meniuri de restaurant și storcătoare. Partea bună e că am un blog  pe care mai pot face din când în când presă și aproape zilnic revista presei. Acum îmi dau seama că au trecut aproape două decenii de când nu mai ești și ar trebui să îți explic ce aia un blog, de care are cam toată lumea. E un soi de jurnal online, doar că în loc să-l scrii numai pentru tine, îl scrii ca să-l vadă oricine.

Mă trezesc în continuare la șase dimineața, cum o făceai și tu. Nu mă plictisesc niciodată – ca și tine, nu înțeleg cum se poate plictisi cineva, căci tot timpul se găsește ceva de făcut. Mai fumez, dar nu mai dau bani pe țigări – aveai dreptate spre sfârșit: doar proștii fumează.

De când nu mai ești, mi-am văzut mai cu seamă de carieră. Când am înțeles că sunt lucruri mai presus de carieră, m-am căsătorit. Ți-ar fi plăcut de ea dacă ai fi cunoscut-o. Ca să vezi ce mică e lumea, și tatăl ei a lucrat la Cameră.

Revin la slujbă. Am ajuns să conduc trei ziare și o revistă, însă, conchid acum, străduindu-mă să nu mă lamentez, ci doar să consemnez, la ce mi-a folosit? A, mi-ar fi plăcut să vezi în ce mod ironic am sancționat-o pe ziarista care, probabil nu dezinteresat, te calomniase într-un săptămânal. Ai fi râs. Așa cum ricanai la subtitrările filmelor de la televizor când se traducea anapoda – apropo, traducerile sunt cam la fel de proaste, astea nu s-au schimbat. În rest, însă…

Dacă ai putea vedea cum își dau ăștia de azi doctoratele în plagiat, când tu ai muncit enorm în bucătărie la doctoratul tău în economie! Sunt mai proști decât directorașii pe care îi picai pe capete fiindcă nu erau în stare să-și susțină lucrarea la care trudise toată fabrica, mai puțin ei, de ajunseseră să-ți spună „Balaurul”!

Dacă ai afla ce loaze au ajuns să guverneze! Dacă ai vedea cine a venit după tine la Cameră – dacă ai fi auzit ce curte asiduă îmi făcea la telefon un președinte, avea să fie arestat, când eram redactor-șef! Și cum i-am dat papucii…

În ziua în care ai închis ochii, m-am dus la Tinu, nu mai e nici el, să publice anunțul în „Adevărul”. Mi-a vorbit foarte frumos despre tine. Ce ironie, 13 ani mai târziu mă angajau acolo Peter Imre și Dinu Patriciu – și cel din urmă s-a prăpădit. Adică la ziarul la care îmi propuseseși să mă angajez în 1990 și am refuzat, fiindcă acolo mustea de comuniști, iar eu eram Golan de Piața Universității… Acolo l-am întâlnit pe fostul șef al diplomației, Ștefan Andrei, își publica memoriile (între timp, s-a dus și el). Bătrânul avea o memorie prodigioasă, mi-a istorisit de-a fir a păr despre tine, despre cum te-au „lucrat” serviciile secrete cehoslovace când erai reprezentantul României la Uniunea Internațională a Studenților, cum a intervenit la Ceaușescu după ce i-ai spus că vă tăiaseră, la Institutul de Economie Mondială, abonamentele la presa străină…

S-a dus și Yasser Arafat, pe care l-ai cunoscut la Praga – mai știi când îmi povesteai discuțiile cu el, cum îți zicea că palestinienii n-ar fi atât de răi, doar că nu mai puteau controla brațul înarmat al partidului, Al-Fatah?

Dar să-ți spun despre cei vii.

Iliescu e bine mersi. Nu l-am cunoscut, am scris împotriva lui până mi s-a luat. Aurel Vainer, care ți-a fost loial, e în Parlament, reprezintă comunitatea sa. Suntem prieteni pe Facebook, deși în lumea în care ești Facebook nu înseamnă nimic, și, sincer, nici în asta în care sunt eu.

Dragă tată, îți spun fără patos, ca între bărbați: îmi lipsesc multe lucruri – dintre cele care se cuvin menționate în public, fiindcă sunt atâtea altele care trebuie să rămână între noi –  de când nu mai ești. Îmi lipsește umorul tău fin și caustic în același timp. Îmi lipsește modelul înaltului demnitar care slujește și nu jecmănește statul, competent și incoruptibil.  Îmi lipsesc rușinea pe care o simțeam față de tine și spaima că nu-ți voi cinsti numele.

Îmi lipsești.

Chiar îmi lipsești.

„Noi nu știm ce ar fi fost socialismul, pentru că nu am terminat această etapă, dar știm ce înseamnă capitalismul și atunci prefer să uit dracului experiența asta cu socialismul și să spun că suntem în tranziție de la un nivel de dezvoltare greșit, care n-a utilizat corespunzător resursele pe care le aveam și nu a pus în funcțiune acele forțe motrice de care dispunem și să luăm un model adecvat acestei țări. Depinde, însă, cât va dura această tranziție. Pentru noi, românii, nu poate dura foarte mult, că nu avem timp. Când o să începem să mergem, că deocamdată stagnăm și am mers mult timp spre înapoi, și vom depăși creșterea zero, nu mai trebuie să mergem încet, după un model european, ci trebuie să fugim, pentru că avem de depășit decalajale care s-au creat în ultimii 45 de ani.” – Aurel Ghibuțiu, „Capital”.

Notă: Aurel Ghibuțiu a fost doctor în economie. A lucrat la Institutul de Economie Mondială până în 1990, iar apoi a fost președintele Camerei de Comerț și Industrie a României.

Nu mai e printre noi din 1998.