Dacă ar fi să ignor revenirea de anul trecut a creatorului Silviu Purcărete în București – în fond, excelentul spectacol „Gertrude” a fost pus în scenă la TNB doar în virtutea unei promisiuni pe care regizorul i-o făcuse regretatului Ion Caramitru – aș socoti „Lexiconul amar” marea întoarcere a unui regizor unic în orașul din care provine. Și de care, cum mi-a mărturisit anul trecut într-un interviu pe care am avut șansa chioară de a i-l lua, Silviu Purcărete s-a ferit în ultimele decenii. Spre bafta provinciei – asta o spun eu, nu dumnealui – unde a făcut minuni.
Nu știu prin ce altă minune a acceptat să monteze la Odeon, însă a fost suficient să văd aseară spectacolul pentru a înțelege că începe o stagiune excepțională. „Lexiconul amar” de Sebastian-Vlad Popa și Laur Cavachi după „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” de Petre Ispirescu e un vârf al teatrului românesc, produs de cea mai valoroasă triadă posibilă: Silviu Purcărete (regia), Dragoș Buhagiar (scenografia), Vasile Șirli (muzica originală).
Încerc să explic comparația pe care am făcut-o în titlu – e o convenție, firește, un artificiu de atragere a atenției, însă nicidecum un „clickbait”.„Faust”-ul sibian e unic, irepetabil, așa cum sunt contextul special în care a apărut; bugetul; spațiul în care se desfășoară; pariul câștigat de Silviu Purcărete și de Bács Miklós când a fost nevoie să fie înlocuit protagonistul Ilie Gheorghe. Sutele de reprezentații ale acestui act cultural considerat legendar de alt mare dispărut, George Banu, l-au transformat într-un loc de pelerinaj, un reper al atracției turistice, „probabil cel mai important spectacol care s-a creat vreodată” (după spusele lui Constantin Chiriac). Se pot face însă similitudini cu „Lexiconul amar” care ar indica faptul că analogia cu „Faust” nu e din cale afară de deplasată. Aș începe chiar cu lucrul la care s-au înhămat din nou în aceeași formulă cei trei mari, Purcărete, Buhagiar și Șirli. E un terțet sudat excepțional. Aș continua cu meșteșugul regizoral al lui Silviu Purcărete. Printre multe altele, acesta are harul de a strânge laolaltă o echipă actoricească vibrantă, pusă în valoare de mișcarea scenică extrem de elaborată. Și în „Faust”, și în „Lexicon”, actorii își depășesc limitele precedente și evoluează de parcă n-ar mai fi mâine nici pe scenă, nici în aplombul cu care demonstrează că nuditatea poate fi readusă la firescul primordial, non-erotic. De asemenea, membrii ambelor echipe artistice au posibilitatea de a străluci individual fără să fie diminuat aportul colectiv – în cazul „Lexiconului”, experiența și inteligența artistică ale lui Claudiu Bleonț irump, însă nu lasă neobservate celelalte roluri dintr-o prestație de echipă mare. Practic, în CV-ul fiecărui actor care apare în „Faust” sau în „Lexiconul amar” ar trebui trasă câte o linie înainte de menționarea prezenței în aceste spectacole. Nu în ultimul rând, există și în „Lexiconul amar”, ca în „Faust”, un cor care interpretează o melodie obsedantă, ai vrea pur și simplu să nu se termine, pleci cu ea acasă și în zadar o cauți pe Shazam, e originală, poate fi auzită doar în spectacol. Scene precum Noaptea Valpurgiei din „Faust” și desfrâul canibalic din „Lexiconul amar” sapă deopotrivă în mintea și în sufletul spectatorilor și lasă acolo niște nestemate.
Sigur că Odeon e un teatru mic cu o sală mică, însă cred și sper că va atrage și publicul din alte orașe, așa cum o face „Faust”.
Aș adăuga doar că sunt pe cale să contrazic cele afirmate mai sus: în ansamblul său, „Lexiconul amar” e un spectacol măsurabil doar cu sine, nu se cuvine să fie comparat, chiar și cu „Faust”. Bravissimo!
„Lexiconul amar”, un text prea deștept
Sunt, evident fără să-mi fac vreun merit din asta, nepotul primului universitar care a predat bilingv în România, scriitor, poliglot, publicist, critic literar, om de teatru și de film. Pe scurt, a fost o somitate. Ei bine, unchiul Tibi își făcuse un obicei în calitate de cronicar: găsea părți bune de evidențiat într-un spectacol/ volum/film prost și, respectiv, aducea reproșuri unui act cultural lăudat de toată lumea. Făcea aceste lucruri întrucât era înspăimântător de erudit, deoarece avea înțelepciunea de a se poziționa contra curentului, pentru a nu-și pierde identitatea, vocea distinctă, dar și pentru că, aici doar presupun, nimic din ce e omenesc nu e perfect.
Foarte departe – un pronostic realist: niciodată! – de a călca pe urmele unchiului meu, doar pentru că mă îndeletnicesc și cu cronicile, îndrăznesc să caut și eu niște pete în soare, acesta fiind spectacolul-vedetă al stagiunii de la Teatrul Odeon.
Meta-textul scris de Sebastian-Vlad Popa și Laur Cavachi, având ca motiv basmul cules de Petre Ispirescu din tezaurul metafizic existent în mitologia și în folclorul de la noi, e o minunată suită de peripeții prin care trec vocabularul și firea românească. Silviu Purcărete îl descrie astfel: „Complexă dar și foarte complicată, misterioasă și subversivă, duioasă și politică, plină de profunzime dar și veselă, piesa este inspirată de unul din cele mai frumoase texte scrise în limba română: basmul lui Petre Ispirescu – Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Nu este vorba despre o dramatizare a acestei narațiuni, ci de un text de sine stătător al cărui sâmbure este extras din sfâșietoarea poveste relatată de Ispirescu. (O poveste populară? O invenție?…)”. În virtutea libertății de expresie și a calității de spectator, nicidecum a vreunei competențe pe care să mi-o arog, îmi îngădui să-i găsesc un modest cusur: e prea deștept. Simțind că le-a ieșit așa, autorii s-au justificat, un strop pedant, sforăitor: „dacă efectul de „contemporan” s-ar întâmpla să vi se pară strident, atunci intenția noului text e în pericol, pentru că autorii Sebastian-Vlad Popa și Laur Cavachi nu pretind să fi adaptat basmul la jargonul și directivele de sensibilitate recente. Deci tot ce se exprimă pe limba lumii de azi sperăm să rezulte ca o firească dilatare a secvențelor concise și alerte din textul clasic, prin care arhetipul vine și încorporează prezentul, și nicidecum invers. Sperăm să se fi menținut, astfel, intensitatea relației obligatorii dintre cuvânt (zicere), interzicere și moarte”. Apoi, insuficient de subtil, au pus totul în spinarea regizorului: „Decisiv însă în legătură cu destinul acestei rescrieri este faptul că ea a fost cerută, apoi primită, apoi așezată în gândirea sensibilă a unui creator de exigența și geniul lui Silviu Purcărete”.
Pe românește, aș observa însă că, dacă există cu adevărat și nu e doar o percepție personală, păcatul rescrierii – inegală, poate dezlânată, conținând glumițe previzibile ca o pasă cu latul la mijlocul terenului – e că autorii și-au dorit mai mult victoria. Adică au vrut să circumscrie textul lor unui deziderat exprimat acum un deceniu de unul dintre autori, când a stârnit o furtună în paharul cu apă al intelighenției teatrale de la noi, urmărind „vitalitatea expresivă şi ideatică a creatorilor de a depăşi stereotipiile teatralităţii ca formă de complicitate gregară între artist şi public”. Or, de ce fugi, cum se zice la noi din bătrâni, în spate duci. Din teama de a nu fi percepuți ca autori ai un text prea deștept, ei înșiși au comis, ici-colo, forme facile de complicitate gregară între artist și public. Cu toate că, subliniez apăsat, e un text singular, fecund, în totul totului tot – extraordinar.
„Iar eu încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa”.
