Radu Afrim – un regizor cum nu e altul, o personalitate teatrală unică și nonconformistă, cu adâncă aplecare asupra mișcării, rostirii, imaginii, sunetului, un creator extravagant de universuri scenice, vizuale și muzicale pe care le-a închipuit mirobolant. Bun găsit, Radu!
Salut!
Ce simți când turuie cineva chestii faine despre tine cu tine de față?
Îmi vine să mă închid în mine. Mă fac așa un cerc micuț, îmi bag capul, urechile undeva în coșul pieptului, să nu mai aud nimic. Evident, nici opusul, nici când mă înjură cineva nu e bine, nici când mă laudă … nu e bine nimic. Deci este absolut … Nu știu, de la un moment dat, e păcat că nu-mi mai plac lucrurile astea. La început mi-au plăcut.
Aha!
Aveam un orgasm când vedeam în ziar numele meu sau când auzeam la Radio Cluj. Erau niște emisiuni din astea muzicale noaptea, după zece, „Top 10”, una se chema „Discorama”. Pe vremea lui Ceaușescu, când eram elev, era o corespondență, trimiteam plicuri cu niște răspunsuri: cine cântă melodia… și se spuneau câștigătorii. Și când auzeam acolo „Afrim Radu”, mamă, era o chestie absolut… o plăcere aproape erotică să-mi aud numele la radio, să fi câștigat ceva. Ei, cu timpul astea se tocesc, se estompează. Nu știu dacă e bine, dacă e rău. Alții cred că le duc cu ei toată viața. Eu nu am reușit această performanță.
Radu Afrim a pus în scenă „Repetiție pentru o lume mai bună”, după romanul lui Mihai Radu. Vin și te întreb cu candoare: da’ lumea asta ce are? Cine ne-a stricat-o?
Întrebați-l pe autor. Uf! Nu știu cine ne-a stricat nouă lumea. N-aș vrea să începem cu lamentații, că nu știu unde ajungem și rockerii sunt totuși niște oameni puternici! Fiecare generație cred că se lamentează că nu mai e muzica dinainte – ceea ce e adevărat – nu mai sunt filmele de altădată, nu se mai citește ca altădată… S-ar putea să se construiască o lume bună, o lume mai bună pentru noua lume, știi? Poate nu neapărat bună pentru mine, pentru noi, dar pentru noua lume, va fi o lume bună, probabil, și pentru lumea care începe să construiască. Nu va fi o lume mai bună pentru noi, ci mai bună pentru ei. Eu sper că se gândește cineva și la asta. După aceea, ce înseamnă bine și mai bună…
Bun! Cunoscutul librar Mihail Vakulovski, cel mai cunoscut librar din țară, lucrează la „Humanitas”-ul din Brașov, povestea recent că dacă un adolescent a spus că dacă anul ăsta a picat ziua lui Mihai Eminescu, o să dea Eminescu și la Bac!
Ce drăguț! Asta chiar e bună!
Pentru că lucrezi cu actorii Naționalului Bucureștean, îmi iau cutezanța de a te întreba: nu puteai să faci și tu ceva frumos pe cultură, să-i placă și ministrului, un montaj literar artistic cu versurile domnului nostru Mihai Eminescu?
Măi, cum să-ți zic … eu pot să citesc la mine acasă „Somnoroase păsărele” dacă vreau, dar totuși prefer să citesc „Scrisoarea a II-a”. Însă nu am avut vreme, cred, de așa ceva. A trecut chiar și vremea asta în care să mă bucur că sunt om de cultură, neapărat, într-o țară în care cultura e cum e și acum nici nu mai are rost. Toată lumea a dat în bietul Eminescu – totuși – cu ocazia zilei lui. Nu cred că el e principalul vinovat, că nu trăiește în vremurile astea ale noastre! Faza este că, eu aș face, dacă ar fi, din Bacovia poetul național. Dacă ar fi Bacovia poetul național, aș face un spectacol întreg despre…
Și cine ar recita?
Cine ar recita? Ăsta e un cuvânt care nu-mi place, „recitatul”. Oricine, tineri în general, că ei zic bine lucrurile astea.
Dar ce-ți displace din recitat? Că, uite, mi-aduc aminte de modul în care recita „Pino” Caramitru. Și era o interpretare întreagă, era altceva. Să nu confundăm cu ce făceau ceilalți, da? Recitatorii de profesie, cei care citeau mizerii omagiale. Vorbesc de o interpretare a poeziei de o manieră creativă, prin voce, prin pauze, prin ton.
Da, e adevărat. Caramitru avea o muzicalitate. Avea și ureche muzicală. Când am văzut ce-a făcut cu Johnny Răducanu – fantastic! Ziceam – ăsta este Caramitru, actorul despre care se zice că este cumva tradiționalist sau din lumea veche? Păi era super avangardă ce făcea din poeziile lui Nichita Stănescu! N-ar putea niciun actor din România să facă așa ceva. Dar, repet, mie nu-mi place nici să-i aud pe scriitori cum își citesc din poezii. Mi se pare stupid, săracii de ei! Și iese mai fals decât la actori… Eu am o dezamăgire când cunosc poeții personal întotdeauna. De aia, vreau să nu-i cunosc. Citesc de exemplu cartea de poezii a … nu vreau să dau nume acum, dar am avut două dezamăgiri mari în lumea asta. La poeți în special, pentru că de la ei te aștepți să fie toți să fie Edgar Allan Poe, probabil, sau Bacovia, cu viața lor. Ei, nu! Sunt niște oameni cu vieți normale, cu familie, cu bucătărie, gătesc dimineața omletă… Deci te aștepți de la poeți să fie un pic mai altfel, chiar dacă scriu poezie contemporană urbană. Însă am avut niște dezamăgiri crase pentru că, de exemplu, o poetă scria o poezie foarte obraznică… Și avea un vers gen „Dumnezeule, îți pute gura” și lucruri de genul ăsta, prin anii ‘90. Și am întâlnit-o și era o doamnă aproape de „pension” cumva. Zic, da’ asta a scris poeziile astea? Știi?
Corect. Dar oare nu e o greșeală să confundăm artistul cu opera?
Nu artistul cu opera, ci măcar genul ăla. Când l-a văzut Arghezi pe Eminescu pe stradă, să ai fascinația aia, „domne, ăla e poetul”. Știi că unii au fascinația asta pentru actorii vechi…
Dacă poeții te-au dezamăgit, cine nu te-a dezamăgit? Actorii? Cine te fascinează?
Nu că m-au dezamăgit! Am refuzat să îi mai întâlnesc, de teamă să nu mă dezamăgească. Actorii mă fascinează la lucru, așa, dar din păcate generația care m-ar fi putut fascina e pe cale de dispariție sau a dispărut total. Adică generația asta a mea sau mai tânără decât mine mă fascinează când mă uimește la lucru, când vine cu o soluție la care nu m-aș fi gândit nici eu. Pot să fie fascinanți oamenii.
În ziua în care ne-a părăsit Gina Lollobrigida mi-am amintit de o replică dintr-un spectacol pe care l-ai regizat: „La 93 de ani, Gina Lollobrigida nu mai poate duce gunoiul.” Și acum vreau să te întreb care sunt actorii pe care îi consideri iconici, cum se spune acum?
Eu sunt de modă veche la capitolul ăsta. Cât sunt eu de „alternativ”, am rămas cu Monica Vitti, pentru că am copilărit, să zic așa, deși par prețios, cu Antonioni. Bine, deci imediat ce s-a dat drumul, prin ’90, la Cluj, era cinematecă la Casa Studenților. Eu eram student la Litere și atunci s-a spart sala cu firme de artă și toată lumea le gusta. Adică se rupea Casa de Cultură a Studenților cu Antonioni, Pasolini, Fellini, Tarkovski,Visconti și tot ce era atunci. Există și iconici noi, cum îți spuneam la țigară, de actrița asta din „White Lotus” care-mi place la nebunie, Jennifer Coolidge…
La țigara mea.
La țigara ta, că eu nu mai fumez. Cum să-ți spun, eu mă întristam în pandemie când toți actorii își puneau poze de la ei din sufragerie cum dau cu aspiratorul, pentru că nu cred că Monica Vitti ar fi făcut asta! Nu pot să zic că Giulietta Masina nu mi se pare iconică sau Dirk Bogarde sau alții… Bine, văd mult foarte cinema contemporan. Să nu creadă lumea că am rămas înțepenit în Pasolini! Iconici? De exemplu John Waters – Divine. Sau Edith Massey, Școala de Film de la Baltimore, Trash… Ăștia erau pentru mine în anii ‘90. Îi gustam, voiam tot teatrul meu să fie „Trash”. Numai că în România nu se putea și…
Dar acum se poate?
Acum nu mai prea doresc eu acest lucru, dar s-a putea! E foarte greu să găsești, de exemplu, și o actriță de genul Jennifer Coolidge în România. Dă-mi tu un exemplu!
Dar doamna Mandache n-ar putea fi o Jennifer Coolidge?
E altă zonă Mandache. A acceptat Rodica să se îmbrace în „Family Affair” într-un „catwoman”, ca și cum era Eartha Kitt și așa mai departe. A acceptat să se îmbrace mulat, cu piele, mai „sado-maso”. Nu aveam nicio problemă cu asta, dar este altă structură Rodica. Nu uita că toată lumea când o vede se gândește la „Visul unei nopți de iarnă” cu Florin Piersic. Au în spate această moștenire de care nici nu își doresc să scape, nici nu trebuie să scape și nici nu prea poți să pui ceva în loc.
Radu, apelez la o întrebare tip grilă. Ai pune în scenă un muzical rock? Și o să te rog să alegi: a) „Jesus Christ Superstar”; b) „Hair”; c) „We Will Rock You”; d) „American Idiot”; e) ceva ce nu s-a făcut încă, după Pink Floyd.
Categoric ceva ce nu s-a făcut încă, după Pink Floyd, pentru că din punctul meu de vedere, iartă-mă că sunt în casa Rockului, ei sunt cumva cei mai puțin… rock, să zic așa, pentru că… ba sunt rock, dar erau și alternativi, erau și ambientali, dacă vezi concertul de la Pompeii sau alea vechi ale lor, nu prea sună rock de ăsta … Mai degrabă Tangerine Dream, care era muzică electronică din anii ‘75, ‘76. Însă nu înseamnă că n-am folosit în spectacolele mele „Pasărea Retro” la greu Pink Floyd cu „Shine On You Crazy Diamond” și așa mai departe. Da, aș pune ceva nefăcut încă, după Pink Floyd, categoric, pentru că aș avea mai multă libertate. În general la musical tu trebuie să respecți… sunt niște francize. Când am făcut de exemplu niște lucruri aici la Operetă, un fragment din „West Side Story”, cu un dirijor american, a fost scandal. Dirijorul n-a vrut să dirijeze pentru că nu era respectată coregrafia originală americană. Am făcut cu Fieroiu cu totul altceva. I-am pus într-un ring de box. Erau alte lucruri și omul nu a vrut să dirijeze, că a zis că ăsta nu este baletul clasic. Deci eu nu am chef să vină cineva să-mi zică cum să fac aceste lucruri, „We Will Rock You”…
Dar cu muzică românească ai face dal capo al fine un musical?
Cu muzică retro, da.
Rock!
Îți spun sincer, eu acum caut în România, pentru că vreau să-i și folosesc pe scenă și mai folosesc de ăștia, „songwriters”, „singers”, de ăștia, singuri, mai mult, gagici necunoscute care cântă o altfel de muzică, care nu sunt neapărat presați de casa de discuri să bage și aia, să bage și aia…
Adică o arzi pe underground, pe alternativ.
Da, pentru că în România nu se mai nasc artiști de ăștia originali foarte mulți. Eu, când ascult radio, de exemplu, mi se pare că toate vocile de gagici sună la fel, ușor nazale, înflorituri de Mariah Carey, ce se cere la emisiunile astea de concursuri televizate. Eu aștept timbru. Adică, iartă-mă, prin ‘70, pe Donna Summer o recunoșteai, că avea un timbru! Ea nu făcea nu știu ce privighetori cu vocea, avea un timbru. Sau Blondie. Debbie Harry. Apropo, discul ăla american original s-a găsit în orășelul meu de vânzare, în anii ‘70, când a apărut. Șocant. 79 sau cât? Pe vremea lui Ceaușescu!
Spune-mi, rogu-te, ascultai Europa Liberă?
Ascultam Vocea Americii, mai degrabă. Tata, bietul, asculta Europa Liberă și era întotdeauna în casă scandal că „de ce asculți «Europa Liberă»?”, zicea mama: „nu te gândești la copiii ăștia?” Mă rog. Dar ascultam topurile. Eram nelipsit. Știam ce-i la americani când lumea asculta C.C. Catch. Colegii mei de clasă ascultau C.C. Catch și eu nu înțelegeam. „De ce vă place? Că nu e în topul american”! Eram la liceu, am acumulat cât se putea. Să știi că în Transilvania era o rețea, era o mafie cu muzica! Mă întâlneam cu o persoană în Cluj, în bar, la „Croco”, și-mi lăsa sub masă o pungă cu două benzi de magnetofon care conțineau vreo patru albume! Eu plăteam și-mi dădea muzica. De magnetofon. După aia am avut și casete, dar pe casete nu încăpeau atâtea lucruri.
Ce magnetofon aveai? Rusesc – Kashtan?
Kashtan aveam. Bine, magnetofonul a început să dispară la începutul anilor ‘80, când au intrat casetele puternic și veneau polonezii la noi în oraș cu mașinile și vindeau casete de-alea poloneze. Iar casetele înregistrate conțineau niște lucruri pe care mulți ani de zile le simțeam una după alta. Știi? Adică știam că dacă acuma s-a terminat „Ma Baker” de la Boney M trebuia să urmeze Gerry Rafferty cu „Baker Street”. Cam astea erau.
Îți propun să răspunzi unei suite de întrebări sub genericul „Spectacolul vieții lui Radu Afrim”. Și vor fi melodii, întrebări legate de melodii pe care ți le amintești, tot ceea ce ține de muzică, de muzica aceea care te-a înconjurat, de muzica aceea cu care ai crescut, de muzica, într-un fel sau altul, care definește viața ta. Care e primul cântec pe care ți-l amintești?
Păi primul cântec este un disc de ăsta de 45 de turații, pentru că aveam un pick-up de ăla deasupra radioului, care se desfăcea… De atunci am un fetiș, folosesc cam în multe spectacole! Era, evident, Margareta Pâslaru.
Pâslărița, cum îi ziceam noi…
Pâslărița. I-am și zis când m-am întâlnit cu ea. (…) Sigur că nu e plăcut la un moment dat să tot spui unor oameni „vă admiram în copilărie”, pentru că oamenii există și astăzi, și astăzi trăiesc, și astăzi lucrează ș.a.m.d. Însă pentru mine era un idol. Intangibil.
Ce-ți plăcea la doamna noastră? Timbrul?
Măi, nu știu, timbrul… Dar mă fascina și imaginea ei…
Alunița aia…
Alunița aia, pozele care erau colorate, alea de doi lei, care erau în chioșcul gării … Ea avea ochii ăia albaștri, chipiul ăla cu trifoiul cu patru foi, căciulița croșetată. Totul mă fascina. Genul de idol … Totul mă fascina! Îți spun, pentru că am fost cu părinții mei în vizită la niște prieteni de familie, și ei aveau o fotografie cu Margareta pe care eu nu am prins-o la chioșcul din gară, că se dădeau pe sub mână și era singurul chioșc din Beclean pe Someș. Se dădeau pe sub mână și eu n-aveam pile și plângeam la fereastra lu’ doamna aia să-mi dea și mie poza, că știam că o are sub ziarul „Scânteia” ascunsă și că nu vrea să mi-o dea.
Ce poveste!
Și în două ore sau trei cât au stat ai mei, au râs, erau tineri, nu știu ce-au făcut acolo, am stat numai cu poza lui Margareta în mână și am oftat, să mă vadă… Eram copil. Cu siguranță eram preșcolar. Deci stăteam cu poza aia în mână și oftam, în ideea că dacă eram sigur că am făcut asta, la plecare o să mi-o dea, să zică „E a ta. Ia-o!” Nu mi-au dat-o! Am suferit enorm de mult că nu mi-au dat poza!
Unul dintre cele mai frumoase omagii.
Era Margareta. Era Anda Călugăreanu. Aveam un disc foarte frumos cu ea, tot micuț. Îl văd și acum, cu o pălărie, din profil, cumva. Dida Drăgan…
Doamna Dida – trăiristă!
Doamna Dida fantastică era! Mie îmi plăcea foarte mult Dida Drăgan. Oamenii n-o prea iubeau în zonele astea. N-o prea iubeau pentru că era ciudată …
Era altfel. Era rock.
Avea niște apariții la televizor și era dark cumva și nu zâmbea prea mult. Dar să știi că aveam și plăci cu Phoenix din perioada Florin Bordeianu. Nu aveam „Mugur de fluier” sau astea. Nu le-am prins. Aveam alea, „Canarul galben ca un gălbenuș”… perioada aia a lor. „Nebunul cu ochii închiși.” Le știam pe de rost. Mă punea lumea să le cânt în fața blocului. Eu cum ieșeam în fața blocului, erau două bănci pe stânga și pe dreapta scării. „No, astăzi ce ne cânți?” Deci eu nu scăpam. Eu trebuia să cânt. Cântam foarte frumos.
Și ce naiba ai căutat la Filologie?
Păi aia a venit mult mai târziu. Nu mai aveam nimic de ales. Nu știam nimic să fac după ce a fost liceul un eșec pentru mine. „Unde dai?” Păi, la Filologie, că făceam compuneri frumoas. Deci cântam frumos și mergeam la cinematograf și vedeam multe filme și se cânta mult în filme pe vremea aia, și la români, și la indieni, și asta făceam, le învățam pe de rost și le cântam în fața blocului, că știam că asta urmează să fac.
Excelent.
Deci cântam pe casa scărilor, că avea un ecou frumos. Vocea mea suna ca niciodată.
Am înțeles. Primul cântec de care te-ai îndrăgostit.
Nu știu ce înseamnă asta, să te îndrăgostești.
Să te obsedeze!
Uite, mie, de exemplu îmi place foarte mult sunetul sintetizatorului analogic. Și mă gândesc că foarte multă muzică conținea sonoritățile alea în anii ‘70. Și acuma pe Spotify tot astea le caut. Și am compilații întregi de aceste sonorități. Că asta mă duc undeva. Și mă gândesc că o fi fost ceva, primul cântec de care m-am îndrăgostit, care conținea astfel de orgi, astfel de sintetizatoare. Dar ca să-ți zic ceva concret, sigur că bănuiesc că nu e o noutate cu ABBA, dar „Dancing Queen” mi se pare una din – cred că mă înjură multă lume acum – una din cele mai bune zece melodii scrise vreodată. Pentru că e foarte foarte bine. E foarte bine. Ritmul e bun, sonoritățile … dar nu mă apuc acum să comentez. Sigur că am ascultat și chestii în paralel. Puteam să ascult Kate Bush, care era destul de sălbatică pentru vremurile alea…
Și pe care puștii au descoperit-o acuma în „Stranger Things”.
Au descoperit-o, dar mi-e teamă că au rămas doar la piesa aia. Nu știu dacă s-au dus în discurile ei de început, care nu mai sună atât de ‘80. Discurile din ‘70 ale lui Kate Bush nu sună precum cele din ‘80, pentru că și ea experimenta tot timpul și nu-i plăcea să se repete. Mie mi-e ciudă că trec decenii întregi și ea nu scoate disc nou. Asta e cu totul altă poveste.
Primul album pe care l-ai cumpărat. Mai ții minte?
Din banii mei?
Da.
Uf! A fost târziu! Când am avut eu banii mei? Stai să mă gândesc când am avut prima dată banii mei. După ce am terminat Filologia și am fost profesor, că până atunci n-aveam bani. …
Ceva ce ți-ai cumpărat și ții minte.
Să știi că mi-am cumpărat, țin minte, pentru că a fost original și scump … din salariul de profesor, că atunci eram profesor de română în Cluj. Salariile erau foarte mici. Mi-am cumpărat un disc de la Cocteau Twins, „Four-Calendar Cafe”. Asta a fost prin ‘94, deci destul de târziu. Pentru că, repet, eu mi-am cumpărat în Bruxelles, când am avut prima bursă, în ‘92, dar nu era din banii mei, că nu era salariu, era bursa pe care o aveam. Îți spun, am venit acasă la Cluj cu trei plase de rafie de alea de piață pline de viniluri de la second hand (…). Adică tot ce n-am putut să am o viață eu mi-am luat atunci.
Și ce ți-ai luat? Ce-ți mai amintești?
Vai de capul meu! Păi în primul rând apărea atunci Suzanne Vega. Era foarte mult King Crimson sau Emerson Lake & Palmer, care e rock, dar mai soft, dar e rock, totuși. Erau Moody Blues. Tangerine Dream erau. Kraftwerk, sigur că da. Mi-am luat. Dar Serge Gainsbourg mi-am luat foarte mult, că mie îmi plăcea Serge Gainsbourg foarte mult. Descopeream și atunci lucruri, în Belgia. Dar repet. Nu cred că cineva care are astăzi vârsta pe care o aveam eu atunci știe ce înseamnă să nu fi avut niciodată acces la muzica asta în România. Adică să nu fi avut acces la discuri, pentru că muzica o înregistram de unde puteam. Eu niciodată n-am putut să stau pe uscat, chiar dacă acum mă mai întreabă câte cineva: „Cum adică, puteai să asculți Duran Duran atunci? Puteai să-ți faci freza ca Duran Duran? Nu te închidea Ceaușescu?” Ei, nu mă închidea Ceaușescu, că eram un elev în clasa a IX-a. Nu mă închidea. Puteam să-mi vopsesc părul verde. M-a tuns chel aproape profu’ de sport și m-a scos în careu. S-a întâmplat lucrul ăsta. Dar eram la curent cu tot ce apărea.
Dar la trosnelile dintre depeșari și rockeri tu în ce tabără erai?
Eram depeșar. Foarte depeșar eram în anii ‘80. În anii ‘90 n-a mai fost cazul, deși mulți își amintesc de Depeche din ‘90. Eu în ‘90 nu mai ascultam Depeche. Acum m-aș duce doar dacă ar mai concerta Sade Adu. Dacă ar veni Kate Bush m-aș duce. Am numai câțiva, îți spun sincer. Că am văzut foarte mulți. L-am prins pe George Michael la București la concert. Am fost la multe concerte. Faithless. La tot ce era în anii ăia în care eu eram foarte nebun cu concertul. Nu m-aș duce acuma în altă țară, de exemplu, la vreun concert în mod special. Nu mai sunt genul ăsta. Evident că recomand concertul, că este o experiență unică, multisenzorială, și este frumos să fii acolo…
Care e cântecul care-ți amintește de acasă? Este vreunul?
Păi toate îmi amintesc de acasă. Ascultând atâta muzică, unul singur e foarte greu să spun. Dar hai să mă gândesc cam care ar putea să fie. Acasă fiind blocul meu din Beclean, unde am copilărit. Acum, între timp, m-am mutat. Mi-am făcut altă casă. Lumea nu știe. Am făcut un spectacol care se numește „Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte”. Sigur, încă nu sunt Almodovar, să fac „Dolor y gloria”, dar ideea este că am vorbit despre muzica acelei perioade în acel spectacol, care era plin de soundtrack-ul acelei vremi și era efectiv chiar și Simon & Garfunkel cu „Sound of silence”, Boney M, era Diana Ross cu „Hangover”. Este o cultură mai disco un pic pentru că erau mai accesibile și nu prea auzeai rock mult la radio. Pe „Radio 3” erau niște emisiuni, „Club” nu știu ce se chemau, în fiecare zi, de la ora 15:00. Nu mai știu cum se chema. „Club Adolescent”, „Club Rock”, „Student Club”…
„Student Club”.
Acolo mai auzeai rock mai evoluat, lucruri de genul ăsta. Sigur că ascultam … Colegul meu de bancă din liceu era rocker înrăit. Sigur, Scorpions, AC/DC și … El era fantastic. El a încercat să mă convertească foarte puternic spre rock. El venea cu pantalonii de uniformă strâmtați pe picior. Discutăm de vremea lui Ceaușescu. El n-a vrut să se tundă. Voia să fie blond ca ăla din AC/DC, cu părul lung ș.a.m.d. Eu îl admiram. El fusese dat afară de la o școală din Bistrița, retrogradat la Beclean pe Someș, și încerca și pe mine să mă ducă spre rele, să ascult rock, să ascult rock, să ascult rock. Pe mine nu mă putea prea ușor duce de la Donna Summers… Și în practica agricolă ascultam. În pauza de masă, acolo, pe grămada de cartofi dintre care ieșeau șoareci, noi ascultam la casetofonul lui făcut din placaj … El și-a făcut din placaj! Era un geniu de ăsta tehnic. Un casetofon la care noi ascultam muzică rock.
Ai spus că încă nu ești Almodovar. Dar vrei?
Să fiu Almodovar?
Păi da!
La vârsta mea el era de mult Almodovar. Dar nu mai pot să fiu Almodovar, că sunt altcineva. Dar s-a zis de multe ori, s-a scris în cronici că am niște asemănări, mai ales când e vorba de travestiți, de lumea asta ciudată, comică, de femei multe, de pasiunea mea pentru a construi personaje feminine principale. Pentru că, dinainte de acest curent foarte feminist, de când am debutat, eu am căutat piese în care să existe femei puternice în rolul principal. Chiar zicea o actriță la un moment dat la televiziune: „Măi, nu prea am ce juca. Nu sunt femei de 50 de ani în literatura universală.” Zic „Poftim? Ai citit? Numai astea există în acest moment”. Este o plajă uriașă. Deci n-aș vrea să fiu Almodovar. Eu cred că deja ajunge ce sunt. Nu trebuie să fiu Almodovar și … Păi nu! În sensul că el a așteptat totuși ceva până a făcut un film autobiografic. Nu a făcut de la început. Dar de aia îți ziceam că „Pasărea Retro” nu este tocmai autobiografie. Este lumea mea cu … amestec din ce-mi amintesc și eu, pentru că oricum, nu sunt sigur că toate erau așa cum le-am scris eu acolo, fără să vreau … pentru că deja încep să confund lucrurile și să le încurc între ele.
Îți place Nick Cave? „Nicu Peșteră”, cum duios i se spune la „Morning Glory cu Răzvan Exarhu”?
Mai puțin. Îl consider un artist extraordinar. Citesc. Știu ce este. Doar că în playlist-urile mele, că eu după asta mă iau, nu prea se regăsește. Dar, repet. Da, este un nume. Este muzică bună. E artist. Pentru că pe mine asta mă interesează. Că de multe ori stau de vorbă și cu actorii: „Măi, ziceți-mi o listă de cinci artiști români originali, contemporani, în acest moment, în muzică.” Foarte greu se găsesc. Îmi pare rău să o spun, dar … Sigur că poți să ai un look original, dar aia nu spune totul. Bine, vine Ada Milea, o artistă care și-a făcut un stil, un look al ei. Este inconfundabilă și nu i-a păsat niciodată de trenduri ș.a.m.d. Dar, sigur, nu e singura. Dar totuși una pe o întindere atât de mare de ani nu știu dacă mai există.
Citeam că un fan neozeelandez i-a trimis lui Cave un cântec, în stilul artistului, scris de Chat GPT, care e un software dotat cu inteligență artificială. Muzicianul a răspuns că „apocalipsa e pe drumul cel bun și, cu toată dragostea și respectul din lume, acest cântec este o porcărie, o batjocură grotescă a ideii de om și, ei bine, nu prea îmi place.” Și vreau să te întreb, Radu: te-ai duce la un spectacol creat de inteligența artificială?
Am ezitat să mă duc și la ăsta cu avataruri de la ABBA.
Cu holograme.
Cu hologramele alea … Nu sunt ei? Sunt ei? Nu sunt ei? Dar nu contează. Nu m-am dus. Dacă ar fi toți ca mine ar da lumea faliment.
Am înțeles. Să-ți spun ce-am făcut. Am intrat pe Chatbot GPT și l-am pus să-mi scrie niște întrebări jurnalistice adresate regizorului Radu Afrim. Chiar așa am scris. Bine, în primul rând mi-a cerut să-i confirm că nu sunt robot. Adică, „bă, tu mă întrebi pe mine că nu sunt robot?” În fine. Întrebările sunt naive. Par puse de o debutantă din provincie, care are ca model reporterițele inocente cu microfon în mână de la televizor. Dar îți propun să participi la primul interviu radio realizat de inteligența artificială. Deci eu doar citesc ce a conceput inteligența artificială. Așadar Chat GPT întreabă, Radu Afrim răspunde. Ce te-a inspirat să devii regizor?
Păi să știi că nu trebuie să fii inteligența artificială să pui întrebarea asta. Mi s-a pus de foarte multe ori! Mă rog, nu pot să jignesc inteligența artificială, cum n-am jignit niciodată nici jurnaliștii! „De ce ați ales să faceți această piesă, domnul Radu Afrim?” s-ar putea să urmeze.
„De ce teatru, domnule Afrim?”.
„De ce teatru, domnul Afrim? De ce nu fotbal?” Vă uitați la mine și ați putea avea răspunsul. Ce m-ai întrebat? Ce m-a inspirat să devin regizor. Aoleu. Măi, m-a inspirat faptul că un prieten foarte bun al meu, un coleg care între timp a murit, și care lucra la Centrul Cultural Francez din Cluj, eu făcând Filologia, care era în aceeași clădire cu secția de teatru, recent înființată pe Horea, în Cluj, mi-a zis într-o vară: „Hai, mă! Mergem la mare, mergem la Costinești și umplem portbagajul de cărți. Și să dăm la regie, că-i cunoaștem pe toți. Aceiași profesori din filologie. Tu-i cunoști, mi-s prietenii de la Centrul Cultural Francez. Și sigur intrăm!”.
Așa se agăța pe vremea aia, iartă-mă, cu cărți?
Păi nu se agăța, că nu ne-am dus la agățat. Am ținut tot sezonul, îmi amintesc, în față, o carte de Brecht, „Domnul Puntila și sluga sa Matti”. La prima pagină, atâta a fost. O pagină am citit tot sezonul. Și am dat la Teatru și am intrat. Știi ce m-a inspirat? Că vedeam spectacole în Cluj. Proaste în acea perioadă.
La secția română sau la secția maghiară?
La teatru? La secția română, în general, că la secția maghiară erau mai evoluați un pic. Tocmai începeau și ei să iasă din spectacole cu vânători și făceau lucruri mai evoluate. Era Vlad Mugur. Erau regizori buni. Tompa… Și la români era, nu mă feresc să spun, era Dorel Vișan. Erau anii „Funar” în Cluj.
Jesus!
Eu anii ăia i-am prins în Cluj, anii „Funar”, cu băncile colorate și, mă rog, băncile ca băncile, dar erau ambianța, lumea. Era o lume în care Clujul nu seamănă cu ce este astăzi. Eu am traume să mă duc în Cluj în acest moment, sincer. Și ziceam „hai, mă, că ceva trebuie schimbat!” Sigur că nu din spirit de sacrificiu am făcut eu, dar nu era bine deloc ce se vedea. Chiar am văzut un spectacol în care era caricaturizată Doina Cornea…
Jesus!
Așa erau anii, crede-mă! Se putea merge într-o direcție sinistră. Și am zis „hai, mă, să fac chestia asta!” Pentru că scriam la revista „Echinox” și mi-a dat o rubrică Alex. Leo Șerban la „Dilema”. Din când în când scriam, rarisim, dar fără să am pretenții de cronicar, și așa, cu umor, cumva tineresc, cronica examenelor de regie pe care eu le vedeam, pentru că eu încă eram la litere. Și cumva microbul ăsta a intrat în mine, deși, repet, eu eram un cinefil. Nu prea îmi plăcea teatrul, pentru că nu prea aveam ce să văd bun. Și nici în orășelul meu, Beclean, nu am văzut teatru. Scuză-mă! Ce teatru era pe vremea lui Ceaușescu?
Vrei să știi ce teatru aveam noi în București? Se juca numai Arbuzov și Maiakovski și domnul nostru Arșinel în „Puricele” pe scena Teatrului Național.
Zici de anii ‘80. Bine, dar mai era și Cătălina Buzoianu, cu spectacolele ei mari. Erau lucrurile astea de care se tot vorbește și pe care eu nu le știu, practic. Mai era ceva pe la Bulandra. Erau lucruri. Nu știu dacă la Național. Bănuiesc că nu era bine. După aia, când a venit Andrei Șerban au început lucrurile, după revoluție …
Exact.
Dar eu cred că de aia am vrut să fac regie de teatru, ca să … Uite ce întrebare inteligentă mi-a pus inteligența artificială! Că am ce vorbi! Pentru că voiam să schimb ceva și „hai, mă, să-l fac mai aproape de film, mai aproape de lumea de astăzi!” De atunci am început cu remixurile, pentru că primul meu spectacol după Lorca s-a numit „Casa Bernard – Remix” (după „La casa de Bernarda Alba” de Federico Garcia Lorca). Nu vreau să mă dau mare revoluționar al acestei arte, însă asta a fost dorința atunci și pe drumul ăsta m-am dus. Între timp probabil am devenit și eu mai mainstream, dar încerc în continuare să nu fiu totuși sub un anumit standard al bunului simț.
Dar știi ce m-a inspirat în momentul în care ai povestit de pagina aceea pe care ai citit-o din Brecht? Eu de când am auzit că omul ăsta ne-a desființat cortina, am așa niște neliniști brechtiene. Ce faci cu cortina? O pui, n-o pui la spectacole?
Uneori da, alteori nu. Convenția asta cu al patrulea perete și cu, mă rog, cu incluziunea asta…
Ține de scenograf? Ține de tine?
Nu ține de scenograf. Ține în general de mine, pentru că pot să am o scenografie hiper realistă, o casă care se închide și se deschide ș.a.m.d., cu curte, cu bloc … Pot să am blocul, dar în acel bloc oamenii ieșeau pe balcon și îmi spuneau mie, spectatorului, direct, niște lucruri despre lume, și după aia întorceau capul și vorbeau cu soția sau cu soțul sau cu vecinul de scară. Convenția până la urmă se transformă. Nu cred că trebuie mers pe o singură direcție. Noi acuma facem un spectacol brechtian. Lucrurile se amestecă în ziua de astăzi și bine fac. Pentru că nici nu poți s-o ții numai așa și nici nu-i bagi pe spectatori și într-un film de relație cu feeling-uri. Poți să fii foarte sec. Poți să fii foarte discursiv. Poți să fii foarte tezist dacă vrei. Dar după aia dă la spectator un pic de emoție de altă factură. Cred eu. Asta e rețeta mea. Alții refuză total psihologia și, în felul lor, bine fac. Dar nici nemții nu mai sunt atât de brechtieni. Stai tu liniștit!
Am înțeles. Uite, te mai întreabă inteligența artificială: care e cel mai important lucru pe care l-ai învățat în timpul carierei tale?
Să ascult oamenii. Inteligența artificială este deșteaptă, pe bune! Nu e proastă, până la urmă. Să ascult actorii, să ascult lumea cu care lucrez. Dumnezeule! Nu ascultam deloc! Vorbeam și nu mă interesa. Băi, nu! Dictator de ăla răuț…
Bun, dar nu te enervează totuși actorii care știu ei mai bine cum să joace?
Da’ nu există așa ceva. Adică există, dar ei știu că e o limită în ce mă privește și preferă să-mi resprecte această limită. Deci există actori care, într-adevăr, au uneori soluții care mă surprind pe mine și rămân, dar nu soluții de situație scenică. Asta e o chestie de specialitate. Ci soluții de personaj, de caracter. Ce-i privește pe ei.
„Cum definești stilul tău de regie?” Întreabă inteligența artificială. Toate întrebările sunt de la ea.
Destul de eclectic, destul de intuitiv, destul de puțin clasificabil. Depinde foarte mult de text, de materia scrisă pe care o lucrez. Într-o vreme se spunea că sunt recognoscibil ușor, că am chiar clișee …
Păi și ce, „Casablanca” n-avea clișee? Cel mai mare generator!
Eu știu. Le am. Dar dacă tu-mi dai trei chestii total diferite ca scriitură, n-o să semene nici spectacolele unul cu celălalt. Deloc. Nici dacă joacă aceiași actori. Dar, mă rog, îs povești lungi …
Fii atent ce manieră are inteligența asta artificială de a întreba despre un proiect la care lucrezi acum (n.m. – februarie 2023) și ce ne poți spune despre el?
Un proiect după romanul foarte bun al lui Mihai Radu și piesa se cheamă exact ca și romanul, că are un titlu care e foarte bun și nu trebuie schimbat: „Repetiție pentru o lume mai bună.” E la Teatrul Național, la Sala Mare, cu un decor fabulos făcut de Irina Moscu, cu niște actori foarte buni … Îmi place să zic că am printre cei mai buni actori ai teatrului cu care lucrez, oameni cu care am lucrat cam toate spectacolele mele. Astea sunt etape arse, să știi, că ne cunoaștem … și e foarte util, în ritmul în care se lucrează astăzi, să nu mai stau eu să le zic cine e Radu Afrim și ei să-mi zică cine este Manole sau … Sunt mulți acolo. Emilian Oprea e. Marius Bodochi e. Natalia Călin e. E Mirela Oprișor. Ea e noutate în proiect, dar pe undeva… Actorii se interesează: „Cum e? Cum e? Cum merge cu Afrim?” Și atunci nu mai trebuie să stau eu să le explic. Cred că sună bine proiectul. Se lucrează acum dramatizarea. Acum suntem în etapa de re-scriere a romanului, împreună cu autorul. De data asta autorul este în viață, bine merci. Nu e ca Cehov, să-mi pun eu întrebări seara: „Mă, oare-i place lui Cehov să mai scriu eu încă jumătate de piesă pe lângă el?” De data asta e autorul. Să scrie el singur, să-și distrugă el singur romanul, dacă vrea, sau să-l facă mai bun.
Dar oare, chiar, lui Cehov i-ar fi plăcut cum ai rescris tu și l-ai băgat pe Putin într-o adaptare, e adevărat, foarte liberă?
Poate am scris cam mult. Aici este singurul defect. Poate mai puțin trebuia să scriu. Dar că l-am băgat pe Putin … Băi, s-ar putea să fi avut surprize. Doamne feri să fi trăit Cehov acuma, să avem surprize ca despre Nikita Mihalkov, care, de exemplu, nu era tocmai o surpriză.
Deziluzie imensă!
Deziluzie. Păi da’ cum?
Putin l-a făcut șeful CNC-ului, Consiliului Național al Cinematografiei. Mai avea nevoie Mihalkov, după o asemenea carieră, atâtea filme …
Totul se plătește. Probabil omul crede în ce face, deși ar fi chiar diabolic să fie lucrul ăsta. Dar atât de pervers să fie un om care ne-a păcălit cu filmele lui atâtea decenii? Pe mine nu neapărat, mărturisesc…
Poate confundăm omul cu opera, nu?
Nu se poate. Pentru că nu e un singur om într-un film, este o armată de oameni. Și dacă și actrița din rolul principal gândește la fel, și dacă ăla care a făcut muzica, și dacă ăla care a pus luminile sau montajul îs la fel? Ce ne facem? Tot filmul e un film pe care nu mai poți să-l vezi cu inima deschisă în primul rând. „Hai, mă, că e «Oblomov», o piesă clasică. Hai să ne uităm!” Nu mai pot. Crede-mă, nu mai pot.
Și atunci ce facem? Ca în Polonia, care nu mai are nicio piesă rusească în repertoriu?
Când am fost în Polonia cu „Trei surori”, s-au uitat foarte atenți la caseta video până să dea banii ăia uriași pe turneu, și să mă lase să joc în sala aia imensă, care s-a umplut la refuz, și care l-a plăcut foarte mult. Pentru că, într-adevăr, era cu Putin, caricaturizat de Marius Manole ș.a.m.d. Bine, Putin care cumva i-o trăgea caprei românești atunci, ca un avertisment, în piesa aia. Caprei de Crăciun, de Anul Nou. Dar n-o să ajungem noi să facem ca ei, deși și ei acum au lăsat-o cred că mai încet puțin. Măi, ei au motivele lor mult mai… Sunt altfel de popor. Eu când am ajuns în București, toată lumea teatrală era în limba rusă. Crede-mă, deci cum se auzea un pic de limbă rusă pe scenă, lăcrima toată cronicărimea română de o anumită vârstă, care au prins și sovietizarea, care au prins și proletcultismul și toate astea …
Deci eu ca spectator, ca adolescent, eram mai mult decât sastisit de dramaturgii ruși populari, dar nu străluciți, care se jucau în toate teatrele bucureștene.
Tu vedeai teatru. Eu nu vedeam teatru. Eu mergem la cinematograf și la filmele rusești, că erau destule. Și în anii ‘80 erau foarte multe filme rusești. Unele mai bune, altele mai … na, cum erau. Dar erau cu imagini frumoase, cu muzică de aia din armonică … Pe mine mă impresionau, că eu eram un adolescent mai visător cumva. Arătau niște copaci, arătau o ploaie … Nu înțelegeam nimic din filme. După aia și românii făceau filme după modelul ăsta rusesc. Filme de succes de altfel, copiate după ce făceau rușii. Măi, nu știu de ce, dar lumea teatrală este în continuare foarte rusofilă și eu când văd în spectacole făcute de tineri regizori, după texte rusești, în România, vorbit în rusește, zis rugăciuni în rusește, cântat în rusește… Îi pui pe unguri să cânte rusește… Pe scenă inscripții… la magazin, în limba rusă, în București, într-un magazin, într-un teatru din București… Să joace cazacioc. Cât să mai văd cazacioc pe scenele românești? Mie mi se par exagerări. Și acest kitsch care vrea să reproducă o culoare locală… Cum să spun? De ce când pui Ibsen nu te apuci să faci Ikea? Ce au ăia acolo, să aduci toate clișeele Suediei, Norvegiei, Nordului? Când pui nemți de ce nu faci la fel? Când pui un brazilian de ce nu te duci să te documentezi acolo? Numai rușii ni se potrivesc nouă? La modul ăsta … Noi suntem mai ruși decât rușii? Sufletul rus! M-am săturat de chestia asta! Iartă-mă! Dar eu, repet, întotdeauna am avut problema asta. Nu cu rușii, că nu sunt așa idiot. Că am fost și în Moscova. Trebuia să lucrez la un teatru acolo. Dar m-am speriat, că la micul dejun am întârziat trei minte și n-a vrut femeia aia, m-a dat afară, n-a vrut să mai îmi dea să mănânc. Și am zis că eu nu mă mai duc în Rusia. Am fost la Sankt Petersburg, care m-a fascinat enorm. Moscova m-a speriat, îți mărturisesc. Era acum niște ani. Erau oamenii foarte drăguți. Mi-au dat un mujic din ăla uriaș, o păpușă de aia de artizanat, de asta cum avem și noi, de nu știi pe unde să le mai ascunzi. Mie mi-au dat un mujic uriaș. Eu m-am dus cu rucsăcelul, că m-am dus să fac un casting, trei zile, la weekend. Și m-am văzut dintr-o dată cu o păpușă uriașă la mine, prin aeroport, și zic, „ce naiba să fac eu, că mie nici nu-mi place păpușa asta!”. Și îmi pare rău să spun, dar am lăsat-o pe un scăunel, pe aeroport, în Rusia. Tu-ți dau seama ce bou sunt? Poate cuiva i-ar fi plăcut, din România. Dar cum era să o car? Mie îmi place să fiu liber, să am un rucsac mic și atâta. Și cu păpușa aia ce să fi făcut? Dar oamenii au fost foarte drăguți. Nu m-am mai dus, pentru că așa a fost. Și nici banii nu erau extraordinar de mulți, dar nu asta contează în acest moment. (râd amândoi) Dar m-a speriat ceva acolo. Nu știu, frate … Evident că în zilele alea am profitat și m-am dus la toate muzeele din Rusia și am făcut o grămadă de poze. Dar curând, evident, nu ni se mai arată nouă această șansă.
Totuși ai prins ceva din războiul din Ucraina într-unul din spectacolele tale. Nu le-am văzut pe toate.
De când a început războiul, în tot ce am lucrat, am băgat ceva, o propoziție, ceva, orice. Și primul pe care l-am făcut tocmai când a început războiul … Eram la Iași. Și am făcut „Masaj”. Un spectacol care nu se potrivește nicicum acestui … Nu are nicio legătură, aparent. Eu l-am scris, cu acest titlu, ca să atrag. Însă, într-o zi am fost în mall, să mănânc, la Iași, și am văzut la o masă, pentru că atunci era primul val de refugiați, și am văzut la o masă niște femei ucrainence, cu fetița lor, cu băiatul, care mâncau.Foarte economic mâncau, în orice caz. Băi, m-a super emoționat treaba! Pentru că nu am avut până atunci contactul direct cu asta, până la noi nu ajunseseră. Așa și am scris un monolog foarte lung, de câteva pagini, pentru Ada Lupu, zic eu, foarte frumos…
Ăla fain. L-am citit pe internet. Excelent!
… cu care se încheie spectacolul. Dar după aia am avut multe, multe trimiteri. Video cu blocul ăla bombardat… Da, pentru că, realmente, mie mi s-a părut că din punctul ăla, să treci pe lângă acest subiect esențial în acest moment este că nu ești artist! Adică tu nu poți să vorbești despre orice, făra să pomenești despre acest lucru. Între timp, înainte asta am mai făcut „Ierbarul”, în care iarăși am băgat.
Unde „Ierbarul”?
La Târgu Mureș, la Național. Un text despre plante. Dar a avut loc pur și simplu o aluzie la acest război. Și sunt oameni care au făcut mult mai mult decât mine. Regizori tineri, care au vorbit numai despre acest război, pentru că, realmente, nu poți să faci abstracție … Chiar dacă tu vorbești despre universurile tale, despre obsesiile tale, trebuie pe undeva … În acest moment … trebuie acționat într-un fel sau altul. Lumea este sensibilizată de la știri, de la așa mai departe, au oamenii contact cu refugiați … Dar e un război prea aproape de noi și prea în lumea civilizată și prea în timpurile … Șocul ăsta a fost. Că nimeni nu credea. Chiar dacă eram cumva sedați după COVID, lumea nu credea că în timpurile moderne, o nenorocire ca asta, rudimentară, poate să aibă loc, și că o gândire atât de idioată și … Mă rog, sunt multe de zis. Dar asta este. Nu pot să … Și și în ce-o să lucrez de-acum încol. Am rugat-o pe o scriitoare din Moldova, pe Tatiana Țîbuleac, să-mi scrie o piesă. Ea scrie niște romane și lumea le-a mai dramatizat. „Vara când mama avea ochii verzi”, „Grădina de sticlă” ș.a.m.d. Frumoase cărți. Și i-am zis: „Hai, scrie-mi o piesă, totuși! Te văd pe Facebook. Ești foarte afectată și implicată în această poveste cu războiul. Scrie-mi tu ceva, că totuși, ești o scriitoare extraordinară. Hai, încearcă să-mi scrii!” A scris o jumătate de … mi-a trimis ceva.
Aha. Pentru că, uite, întâmplător pomenim de ceea ce ar urma să faci, pici pe cheie cu ultima întrebare pe care am selectat-o din partea inteligenței artificiale, care este o întrebare total tâmpită, care se pune și în viața reală, de către inteligența naturală a reporterilor. Ce planuri de viitor ai? Domne, nimeni nu se gândește că e un pleonasm îngrozitor, că planurile pot fi doar de viitor? (…) Deci ce planuri artistice ai?
Nu poate să răspundă inteligența artificială? N-am planuri. Eu n-am vreme să-mi fac planuri, pentru că a și venit proiectul. Din fericire, zic eu. În viața personală nu pot să-mi fac niciun plan niciodată și nici nu mi-am făcut niciodată. Eu nu sunt omul planurilor. Eu nu sunt omul viitorului, practic. Îmi pare rău s-o zic. Eu n-am avut niciodată viitor.
Eu nu sunt unul care să întrebe de viața personală …
Păi nu e viața personală, că nu mă întrebi de căsătorie ș.a.m.d. Dar ideea este că, totuși, în afara scenei, în afara construirii acestor lumi fictive, hai să mai construim un pic în lumea reală! Știi? Dacă mai există asta. Că nu mai există nici asta. Dar noroc că mi-a pus inteligența artificială această întrebare. Că se va bucura că n-am viață reală. Va fi foarte fericită inteligența artificială că eu nu mai am viață personală, ci una artificială, de mucava, de carton.
Radu, cum e să îmbătrânești?
În primul rând, dacă n-ar fi oasele și niște organe, n-ai simți … Trecând peste oase și alte lucruri, și spate, și … Care se mai rezolvă cu un masaj, cu un doctor bun … Dar nu simt, cel puțin deocamdată. Probabil se simte și în… iar mă întorc la jobul meu … lucrul ăsta. Și sper că se simte, pentru că e ridicol. Adică eu nu o înțeleg pe Madonna, pe care eu am admirat-o. De ce nu știe totuși să își asume niște lucruri? Lumea râde. Dar să râdă lumea, ăsta e un lucru. Dar asumă-ți niște lucruri și fă o muzică pentru vârsta ta. Joni Mitchell uite ce muzică a făcut la o anumită vârstă. Și va rămâne. Cât va rămâne după biata Madonna? Nimic. Niște ritmuri proaste. În fine. Acum vorbesc despre Madonna, ce bine!
Zi-mi ceva mișto la sfârșit! Să părem deștepți.
Aoleu, nu știu. Nu poți să pui pe roboțel să spună ceva? „Spune ceva mișto!”.
Uite, chiar asta e foarte mișto! Radu Afrim a rugat Chat GPT să spună ceva mișto. Asta a fost tot, prieteni.
Foto: Mihai Vasilescu
