Când toată lumea îi mânca hulpav coliva, mortul s-a ridicat de pe masă și s-a pus pe râs: marea câștigătoare de pe frontul Roșia Montană e, nostim și românesc paradox, chiar media transformată în inamic public.
Hulita presă, plătită, plimbată, păcălită sau măcar sedusă de Steinmetz, Soros, Miliția Spirituală, Verzi care pe dinăuntru sunt Roșii ca pepenii și te miri ce ONG-uri, beneficiază, de când cu manifestațiile, de un interes sporit.
A atras noi cititori, dintre cei care nu dădeau doi bani pe ea, și a făcut trafic ca la balamuc. Că din asta, vorba lui Tolo, câștigă doar Google, e o altă discuție. Dar că acest eveniment a adus o droaie de oameni la presă, ca să vadă, inițial, de ce nu se scrie mai nimic despre manifestații, iar ulterior, ce se scrie despre ele e un fapt.
OK, ne-am unit, am transformat underground-ul în mainstream, am arătat țării că oamenii care ies în stradă pot fi și cultivați, și responsabili civic, nu niște pierde-vară, contestatari de dragul contestării. Adevărul e însă că ne-a lăsat gura apă să ne vedem reflectați în presă. În presa de nișă, și am doar cuvinte de laudă pentru băieții de toată isprava de la Casa Jurnalistului, dar și în cea, să zic așa, consacrată. Am urzicat presa vândută pe niște galbeni, dar i-am urmărit cu uriaș interes pe Pleșu, CT Popescu, Cătălin Tolontan, Alina Mungiu-Pippidi, Mircea Marian, Moise Guran, Lucian Mândruță, chiar și pe Cornel Nistorescu, atunci când au abordat această temă. Or, oamenii ăștia tot presă se cheamă că fac, nu? Iar cei mulți și nevăzuți, care au făcut fotografii splendide și update-uri scrise pe genunchi după miezul nopții, tot ziariști se numesc.
Ceea ce îi lipsește însă presei e capacitatea de a valorifica această victorie de etapă. Oamenii au frecventat asiduu media în această perioadă, fie și din motive care nu le fac cinste ziariștilor, dar ca să revină și după ce această minune românească se va duce pe apa pe Sâmbetei, e mai dificil.
Și de ce ar reveni? Presa nu s-a predat, asta e evident, doar s-a extins în toate mediile posibile, gratuite sau ba. Ceea ce pare însă pierdută iremediabil e granița dintre presa de calitate și cea tabloidă. Și, ca un făcut din legile lui Murphy, nu presa de referință a luat lecții de la cea excesiv de colorată, ci taman invers.
Știrea a ajuns în acest mileniu o capcană de șoareci. Când o scrii, folosești mouse-ul, apoi îl îndemni pe cititor să și-l folosească pe al lui, ba chiar de mai multe ori, până când se simte dezamăgit ca un șoarece căruia i-a mirosit a cașcaval, dar când să îmbuce din el, pac!
Din acest motiv, cred că presa o să mai dea din mâini până va ajunge la muzeu. Din păcate, știrea e cea care a murit. În acest mediu, în care se răspândește orice cu o incontrolabilă repeziciune, nimeni nu mai știe cine a dat primul o știre, prin urmare, nici nu se mai poate făli cu asta, fidelizându-și publicul. Toți avem toate știrile, aproape în același timp. Or, n-o să ne apucăm de literatură, care, vorba poetului Ezra Pound, înseamnă știri care rămân știri. Nici n-o să vindem gogoși, scuze că mă ascund după oameni mai înțelepți, pentru că jurnalismul ar consta în a le spune că lordul Jones a murit celor care n-au crezut niciodată că lordul Jones a trăit (G. K. Chesterton).
Îngăduiți-mi să vă întreb când ați dat ultima dată bani pe știri? Când ați cumpărat un produs jurnalistic doar pentru știri și atât (excepție făcând „Evenimentul zilei“ din primii ani, când faptul divers, adesea cosmetizat, se vindea singur)? Niciodată? Așa crede și analistul media Jack Shafer. Fiindcă știrea a fost totdeauna subvenționată. De Mica Publicitate, de ghidurile TV, de cărți și de DVD-uri, de șantaje economice (modelul „Ziua“ a făcut o frumoasă carieră la noi), de suplimente imobiliare, auto etc. Numai că în această epocă virtuală, toți pilonii care înveleau știrile, fiind vânduți la pachet, s-au privatizat și au încetat să mai stipendieze știrea. N-am descoperit eu roata când zic că Internetul ne-a luat tot ce era mai vandabil și ne-a lăsat doar cu știrile, pe care nu vrea nimeni să le cumpere. De unde și verdictul nemilos al lui Shafer: știrile online n-au făcut niciodată bani și, foarte probabil, nici nu vor face.
În acest caz, ce mai putem face noi, cei cărora le mai lasă gura apă după presă? Să ne unim? Ha, nici nu poate fi vorba! Să încercăm să reînviem exclusivitatea? Ar fi o variantă. Mi-e jenă că invoc exemplul personal, dar articolul despre Bear Grylls a făcut 18.591 de afișări pe Adevarul.ro, mai mult decât toate celelalte postări la un loc. Sigur, e vorba despre un englez pe care-l cunoaște toată planeta. Și, evident, n-am vreun merit excepțional că am fost singurul ziarist român la întâlnirea cu omul de la Discovery. Dar sigur a contat că acest text nu apărea peste tot, și pe site-urile televiziunilor, și pe cele ale tabloidelor. Articolul era, de fapt, o știre.
