„Utøya – 22 iulie”, tulburătoarea realizare a regizorului norvegian Erik Poppe, prezentată în premieră mondială la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin 2018, rulează de azi în cinematografele din România. Am văzut aseară, în avanpremieră, filmul distribuit de Bad Unicorn – e o transpunere cât se poate de realistă și salutar de responsabilă a atacului armat din 22 iulie 2011, soldat cu 69 de morți și 110 răniți din rândurile tinerilor dintr-o tabără de vară de pe o insuliță aflată în apropierea capitalei norvegiene.
„Nu vei înțelege niciodată”, spune personajul Kaja la începutul filmului, cu o expresie zguduitor de albă întipărită pe chip, în timp ce privește camera și, prin intermediul acesteia, la spectatorii acestui film-manifest despre o tragedie contemporană.
În ceea ce mă privește, are dreptate.
Am fost în Norvegia – la Oslo și la Skien – fix acum 20 ani, în calitate de cronicar al „dublei” amicale susținute de reprezentativele de fotbal ale României, naționala mare și cea de tineret. Meciul primelor selecționate s-a desfășurat pe 19 august 1998. Am avut puțin timp liber, ca la orice deplasare a unui jurnalist sportiv, și am doar câteva amintiri dintr-o țară superbă, extrem de civilizată: imaginea adolescentelor desculțe care-și vindeau manualele stând pe jos în centrul orașului; împrejurimile de un verde crud ale Palatului Regal; pluta exploratorului Thor Heyerdahl, expusă la Muzeul Kon-Tiki; faptul că nimeni nu părea mirat acolo, în afară de jurnaliștii români, de prezența unui jucător de culoare în naționala de tineret a blonzilor (John Carew, avea să facă o frumoasă carieră); drumul cu autocarul, prin păduri de unde așteptam să țâșnească reni, spre Skien, orășelul unde s-a născut Ibsen, iar Nadia a confiscat aproape tot aurul la Europenele de gimnastică; cultul pentru Premier League al tabloidului național „VG” (starurilor norvegiene din prima ligă engleză li se afecta un spațiu mult mai generos decât campionatului local. Acesta e motivul pentru care, în filmul „Utøya – 22 iulie”, personajul Magnus își dorește să vadă înainte să moară un meci al echipei Manchester United, dacă se poate, din loja VIP). Una peste alta, cam puțin ca să înțeleg mare lucru dintr-o țară îndepărtată.
Pe 22 iulie 2011, atunci când a avut loc masacrul de la Utøya, precedat de atentatul de la Oslo, eram de serviciu la ziar. Era joi, se preda ediția întâi a ziarului cu cele mai multe pagini din istoria presei române, așa că abia am prins o trimitere cu grozăvia la pagina 1. Prin natura meseriei, aveam să încerc să înțeleg cât mai mult despre un atac neanticipat, cea mai sinistră vânătoare singulară a unor tineri nevinovați de care știu. Am citit cât am putut, fără să mă dumiresc însă cum a avut loc un astfel de incident într-o țară aproape idilic de pașnică.
Ulterior, cred că în 2016, la Un site de muzică, l-am îndemnat pe un stagiar să încerce un interviu cu englezul Clint Mansell, compozitorul piesei „Lux Aeterna”, care i-a servit atacatorului de la Utøya drept coloană sonoră. Managementul artistului a refuzat politicos, compozitorul lucra de zor (presupun, la „Loving Vincent – Cu drag, Van Gogh”, un film încântător, pe care l-am văzut anul trecut tot la Institutul Francez), n-am insistat.
La atât se rezumă, să zic așa, experiențele mele „norvegiene”. Tot nu reușesc să înțeleg cum a fost posibil un atac atât de atroce precum cel de acum șapte ani.
Ceea ce apreciez însă la „Utøya – 22 iulie” este că regizorul nici nu încearcă să mă lumineze – lipsește perspectiva atacatorului, căruia nu îi dau în mod deliberat numele, relatarea cinematografică bazându-se pe perspectiva victimelor, personaje fictive, inspirate din cele reale. De altfel, din respect pentru familiile victimelor, regizorul nu a folosit nici scene în care se arată cum tinerii sunt executați. Lipsește și muzica – cred că e tot o expresie a decenței echipei de realizatori, după ce extremistul de dreapta a făcut ce a făcut „inspirat” de o bucată pe care o asculta pe „repeat”. Și acest detaliu intră în abordarea vetustă în care cineastul norvegian alege să redea, prin mijloace artistice similare realizării unui documentar (totul e filmat într-un singur plan-secvență, făcându-l pe spectator să aibă impresia că e acolo), tragedia scandinavă.
În schimb, filmul lui Erik Poppe, care redă în timp real cele 72 de minute literalmente interminabile ale abominabilului atac asupra celor aflați într-o tabără de vară a tinerilor socialiști, e un omagiu, fără stridențe, adus inocenței, curajului, solidarității, legăturilor de familie.
Vi-l recomand fără ezitare. Din fericire, „Utøya – 22 iulie” nu e despre noi, dar, din păcate, e despre lumea în care trăim.
- Mă puteți găsi și pe pagina de Facebook Horiaghibutiu.ro
