„Vânturile” îndepărtării lui Mario Vargas Llosa

Iluminat. Zguduit. Așa m-am simțit după ce am citit noua carte a lui Mario Vargas Llosa, „Vânturile”. Operă recentă, apărută la Humanitas Fiction în 2023, care completează și încununează însemnata contribuție a unui scriitor sud-american de vârf, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, la patrimoniul universal.

„Vânturile”, cu subtitlul „O povestire”, nu e, de fapt, povestire, ci, așa cum observă Mircea Mihăieș, „un text scris la persoana întâi, într-un stil între eseu, analiză psihologică și sociologică, proză, discurs politico-moral și evocare iritat-îndurerată a unei lumi dispărute sau pe cale să dispară”. Așa cum prefața cărții nu e o prefață, ci o exegeză strălucită, explicativă și exhaustivă, a unui erudit, fin cunoscător al operei lui Llosa.

„Vânturile” e un venerabil asamblaj literar care include teme adâncite recent, precum cele din volumul „Note despre moartea culturii. Eseuri despre spectacol și societate”. Într-adevăr, cum constată profesorul Vladimir Tismăneanu, Llosa „este nu numai un formidabil romancier, dar și un eseist de mare forță, interesat, aș zice chiar fascinat, de pulsul ideilor în lumea de azi”.

Ce „largo desolato” opune Llosa jurnalismului galben atotcuprinzător! Și ce ironic, remarcă „The New York Times”, că Llosa și-a confecționat observațiile corozive la adresa jurnalismului din același material jurnalistic – cronicile sale din „El Pais”!

De ce a ajuns să ne distreze spectacolul unui ministru sau al unui parlamentar prins cu pantalonii-n vine?! Cum s-a produs această trivializare născută din altminteri generoasa concluzie potrivit căreia cultura nu trebuie să mai fie accesibilă doar elitelor? Când au căpătat bucătarii și designerii vestimentari anvergura pe care o aveau înainte oamenii de știință?

Interesant, Lisa Appignanesi de la „The Guardian”, recenzând aceste eseuri și articole ce blamează frivolizarea generalizată,  își amintește de energia neagră a personajului Pedro Camacho din „Mătușa Julia și condeierul”.

Scrisă în 2021, „Vânturile”, cea mai recentă carte a lui Mario Vargas Llosa, mă bântuie de când am citit-o și datorită următorului pasaj al lui Mircea Mihăieș: „Ca tehnică literară, Vargas Llosa găsește o modalitate ingenioasă pentru a sugera confuzia de planuri din mintea eroului amnezic. De câteva ori la rând sunt reluate pasaje deja cunoscute cititorului, cu mărunte modificări și completări, pentru a crea senzația de imperfecțiune textuală, dar și de revenire irațională a acelorași imagini în mintea personajului”. „Vânturile” de Mario Vargas Llosa îmi redeșteaptă una dintre cele mai mari temeri personale: uitarea. Căci mi se întâmplă, nu alarmant de des, dar e suficient că mi se întâmplă, să uit că am scris anumite pasaje.

Când citeam cartea lui Llosa, mă gândeam la ultimele luni din viața mamei, la felul în care se așternuse uitarea la ea, și că s-ar cuveni să scriu ceva despre asta. Am uitat că o făcusem, într-o recenzie a unui film de Gaspar Noé, „Vortex”, înfățișând un vârtej care, invariabil, ne va înghiți pe toți. Când mi-a devenit clar că mamei începuse să îi cedeze mintea înaintea inimii, am încercat să i-o readuc înapoi. Îi spuneam vorbe de alint în limba sa maternă, pe care le știam numai noi, din vremea în care simțeam că eram doar noi doi pe lume, ceilalți fiind de umplutură. O țineam de mână, așa cum n-o mai făcusem de aproape 50 de ani. Încercam să-i deștept amintiri dintr-un labirint temporal în care părea că mai avea acces și în care rătăcea parcă fără să-și dorească să mai iasă. Am păstrat săptămâni bune niște ași în mânecă: mirosul și gustul care ar fi ajutat-o să-și cheme înapoi mintea. La centrul pentru seniori în care se afla, am introdus pe furiș niște mâncare ce nu putea să dea greș în încercarea de a aduce la bază un zmeu care deja se simțea prea bine printre nori ca să mai revină la sol. Am tăiat mărunt-mărunt niște slănină afumată și ceapă roșie, cu care am umplut câteva guguloaie din miez de pâine proaspătă. Era singură în salon, nimeni nu a fost martor la episod. Le înghițea cu dificultate, căci era întinsă și îi era foarte greu să se ridice, dar din sunetele aprobatoare, am dedus că recunoscuse aromele și gusturile. „Nu trebuia să iei slănina de la șmecherul ăla de Jancsi bacsi, nu știi că el o dă la preț triplu? De ce n-ai luat din pod?”. Podul casei la care presupun că se referea n-a mai adăpostit de peste o jumătate de veac o slană faină, atârnată de sfoară. N-am corectat-o. Apoi, mi-a mulțumit, cu o scăpărare de luciditate, și și-a întors privirea către un alt reper imaginar. Zmeul mamei se întorsese între nori.

În schimb, datorită noii cărți a lui Mario Vargas Llosa, mi-am amintit de una dintre marile mele obsesii, boala lui Pedro Camacho din neasemuita carte „Mătușa Julia și condeierul”. Ani de zile, m-au urmărit cuvintele „doctorul Delgado spune că psihicul lui este într-un proces de delicvescență. Delicvescență!”.

Să mi se lichefieze lent mintea? Sper că nu atât de devreme încât să nu fiu capabil să-mi amintesc că Mario Vargas Llosa a mărturisit, flaubertian, că Pedro Camacho era el: „Am și eu problemele lui Pedro Camacho: prea multe proiecte”. Asta i-a declarat publicistului Charles Ruas în „New York Times”, în 1982. Llosa poposise la New York pe drumul dintre Spania spre Peru. În Spania, făcuse cronici ale Mondialului de fotbal pentru presa iberică. Prin ochii lui Ruas, îl vedem pe Llosa la 46 de ani: o apariție tinerească, zâmbitoare, așa cum te-ai aștepta din partea cuiva care a găzduit propriul său program de televiziune în Peru. Reporterul întreabă scriitorul dacă se teme să nu se piardă în muncă, iar Llosa răspunde: „uneori sunt îngrozit. În certe momente, am avut impresia că, pentru mine, era mai real să trăiesc «minciunile» ficțiunii decât «adevărul» realității”. A se observa însă că în „Mătușa Julia și condeierul”, ca și în „Vânturile”, Llosa trece rătăcirile minții printr-un procedeu narativ în care amestecă iscusit planurile epice.

În cartea scrisă la 85 de ani, Mario Vargas Llosa nu izbutește doar o răscolitoare cronică a alienării. Scriitorul se îndepărtează de lumea de azi apelând la un laitmotiv, flatulența necontenită, cum spune Mircea Mihăieș, pentru a descrie vânturile zgomotoase ale așa-zisului progres digital.

Citiți „Vânturile” de Mario Vargas Llosa! E o carte măreață, veți fi splendid răsplătiți!

• #HGreviews
• 5***** din 5.