Jurnalul unui ziarist fără jurnal de azi conține convingerea autorului că în presă nu e niciodată prea târziu pentru o erată. De aceea, fac o necesară rectificare, șapte ani mai târziu.

 

Erată după 7 ani. Mă scuzați, Ana Blandiana?

Pe 7 octombrie 2008 am scris, în EVZ, un comentariu intitulat „Muzeul care ne lipsește”. Reproduc un fragment (link-ul există, dar textul a devenit ilizibil din cauza fonturilor):

„Comunismul nu poate fi negat, uitat sau repetat, cu atât mai mult cu cât și-a trecut în cont o sută de milioane de victime. Acestea nu au, însă, un monument care să le menționeze. După cum relevă prestigioasa publicație „The Economist“, ar fi și greu. Dacă oamenii loviți de ciuma roșie ar fi evocați de un monument proiectat după modelul Memorialului din Washington al victimelor din Vietnam, construcția ar trebui să aibă două ziduri înalte de câte trei metri și lungi de câte 120 de kilometri. Nu există așa ceva, nicăieri, mai spune articolul „Să-i numim și să ni-i amintim“, găzduit de publicația citată, care precizează că în București avem „un monument mai degrabă kitsch dedicat celor care s-au ridicat împotriva lui Nicolae Ceaușescu“.Sigur că nu-i putem imputa premierului faptul că n-a avut timp să se gândească la victimele comunismului ieri, când pe ordinea de zi au fost costul uriaș al majorărilor salariale și deprecierea însemnată a monedei naționale. Dar de o zi în care să comemorăm victimele comunismului, așa cum procedăm cu cele provocate de Holocaust, chiar ar fi nevoie, ca să nu mai pomenim de un muzeu al comunismului, precum cele din Praga, din Varșovia sau din capitalele țărilor baltice. La Budapesta, bunăoară, există „Casa terorii“, un muzeu multimedia din care au multe de învățat nu doar școlarii care cască gura la poveștile părinților despre hăituire politică, planificare a sărăciei și uniformizare. În fond, la ce ne trebuie un muzeu făcut pe bani publici, în condițiile în care „case ale terorii“ pot fi socotite majoritatea apartamentelor din Militari sau Berceni în care s-a făcut foamea până în 1989? Însă, dacă ar mai fi trăit, prietena mamei din perioada adolescenței mele sigur ar fi vrut să viziteze un muzeu din România dedicat atrocităților comunismului. Era evreică și nu fusese victimă a Holocaustului. În schimb, era victimă a comunismului seară de seară, când se întrerupea curentul tocmai în momentul în care se auzea mai bine Vocea Americii. Sau când afla prețul pus de Ceaușescu pe cap de evreu pentru comercializarea la export…”.

A doua zi, Ana Blandiana m-a sunat și mi-a reproșat faptul că nu pomenisem Memorialul din Sighetu Marmației. Avea dreptate, omisiunea fusese cu totul regretabilă.

Credeam că se impunea un muzeu – „E nevoie de Muzeul Dictaturii Comuniste ca loc de memorie, inspirat, desigur, de impresionantul Memorial de la Sighet.”, spune profesorul Tismăneanu, într-un interviu publicat azi, http://timpolis.ro/vladimir-tismaneanu-romantismul-anti-capitalist-reloaded/ – mai cu seamă în București.

Între timp, am dobândit însă convingerea că Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, de care Ana Blandiana s-a ocupat cu o devoțiune inenarabilă, suplinește absența ridicării altui edificiu. Luna trecută am ajuns la Memorial și am plecat cu un nod în gât, dar și cu amintirea sutelor de copii sosiți să-l viziteze – e un lucru foarte bun că se întâmplă asta.

curtea memorialului de la SIghet
Ansamblu din curtea Memorialului de la Sighet

Aș fi onorat să îmi fie acceptate scuzele, fie și după șapte ani. În presă n-ar trebui să fie niciodată prea târziu pentru o erată.

Dați câte un link, să ajungă la toată lumea!

Anchetă „Dilema veche”: cea mai bună carte de vara asta

Despre neterminata Sagrada Familia și despre Gaudi, al cărui client nu se grăbea

Ferma căpitanului Nemo: legume cultivate în ocean

Dezamăgirile unei fete de nota 10

Cum s-a lăsat Exarhu de fumat: nu a mai fumat

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

five × 2 =