Poliglotul, scriitorul și jurnalistul Dan Alexe ne vorbește despre adevărata istorie a limbii române, despre originea reală a numelui București și despre nu chiar intraductibilul dor.

Omul de litere Dan Alexe – autor al unui volum în vogă, „Babel. La început a fost Cuvântul” –  e un nonconformist stabilit la Bruxelles. Pentru modul în care semnalează poziții de ofsaid ale limbii române, îl consider un excelent arbitru. 

Mai întâi, i-am văzut filmul „Cabală la Kabul”, care deapănă o poveste extraordinară, documentarul însuși având un destin ieșit din comun. I-am citit, pe nerăsuflate, și un roman, „Pantere parfumate”. Apoi, l-am și cunoscut, descoperind că faima sa de tip dificil e o mare exagerare: Dan e șarmant, e o plăcere să tăifăsuiești cu el la un pahar de vin bun. Erudit, rafinat cunoscător al unor limbi rare, polemist temut, de calibru – iată doar câteva trăsături care mă inspiră la acest om de litere cu totul special. 

Cartea pe care i-am citit-o recent, „Babel. La început a fost Cuvântul” (Editura Humanitas), a fost un pretext rezonabil pentru a-l invita să discutăm despre limba română. Pentru că Dan, exact și intransigent ca VAR-ul din fotbal, examinează originea cuvintelor, modul în care s-a desfășurat faza – dacă permiteți continuarea paralelei cu fotbalul – și dă verdictul.

Horia Ghibuțiu: apropo de fotbal, Dan, pe cine a bătut naționala României, pe Bielorusia sau pe Belarus?

Dan Alexe: În primul rând, habar n-am! Dar dacă vrei să compari cele două forme pe care tocmai le-ai pronunțat, Bielorusia este forma naturală, istorică, pe care o folosim în limba română de un secol, de când există această entitate. Belarusul este o monstruozitate fonetică și ilogică, introdusă din corectitudine politică și care mi se pare inacceptabilă. Nu doar pentru că atunci ar trebui să schimbăm numele tuturor țărilor, începând cu Germania – Deutschland ș.a.m.d. Dar e absurdă prin felul în care distruge chiar simbolica însăși a țării, pentru că țara în sine este patria-mumă Bielorusia, e de gen feminin. La fel este Belarus pe limba lor, tot de gen feminin. Noi, când spunem Belarusul în română, pe lângă că sună oribil, stârnește alte întrebări. Ce limbă se vorbește în Belarus?! Bielorusa, doar nu be-la-cum-naiba-îi-zice! Și la obiecția că așa vor ei, unu, ei nu vor asta, pentru că sunt o dictatură condusă de cel mai sunt statornic și de neschimbat dictator al Europei, Aleksandr Lukașenko, care e acolo trei decenii și, în al doilea rând, argumentul că în Bielorusia ar exista „Rusia” și asta îi supără pe ei… Foarte absurd!

Haha, nu cred că-i deranjează… 

… totul este o absurditate. Ar trebui ca lumea să vorbească natural. Cum s-a vorbit întotdeauna – Bielorusia.

Fix cum spunem Liovului Liov de pe vremea lui Cantemir…

Exact, nu cum se spunea înainte Birmania, iar acum Myanmar. Îi întrebi în ce limbă se vorbește în Myanmar?

Myanmareză?!

Tăcere totală. Sau… limba birmană?!

La fotbal, România e pe locul doi în Grupa I din preliminariile EURO 2024. Cum se spune corect, locul 2 sau locația 2?

Ha-ha, știi răspunsul deja, nici nu știam că cineva poate spune „locația 2”!

Nu poate, am forțat-o, desigur. O tâmpenie!

E, iarăși, un neologism absurd. S-a spus „loc”, evident, dintotdeauna!

Bun, dar nu e greșit total, în condițiile în care aveam deja în limba română un cuvânt care desemna o chirie, o taxă de gestiune, să preluăm un cuvânt din altă limbă?…

Un sens al unui cuvânt din altă limbă. E vorba de procesul acesta abuziv și de neoprit al „englezirii” limbii. Unele cuvinte nu mai pot fi schimbate. De exemplu, ar fi fost natural să spunem un sit internet, pentru că exista înainte sit arheologic, sit militar, sit nuclear ș.a.m.d. Era același cuvânt, pe care englezii îl pronunță /saɪt/. Acum s-a ajuns la „site”, care nu mai poate fi scos din limbă așa cum nu va mai putea fi scos niciodată mouse-ul, iarăși, o absurditate, o curiozitate, pentru că alte limbi, de cultură mai veche decât cea a românilor, au tradus pur și simplu termenul respectiv. Francezii spun „souris”. Nu mi se pare absolut deloc ridicol, este șoricelul computerului!

Dan face, pe românește, cea mai mișto revistă a presei străine, ca un jurnalist de meserie, care citește serios înainte de a scrie. Am vrut să evidențiez asta deoarece Externele au fost și înainte de 89, și după, o rudă săracă a presei române, aia pe care o dosești cu pudoare. Or, Dan le conferă știrilor și analizelor externe importanța cuvenită. Dan, care e prima sursă de informații pe care o iei la puricat dimineața? Mă rog, știu că nu ești o persoană chiar matinală, zic și eu, când se face dimineață pentru tine…

Sunt o persoană foarte matinală, în sensul în care mă culc dimineața, pentru că fac revista presei noaptea. Sigur, este o întrebare iarăși retorică, pentru că și tu știi foarte bine care sunt acele site-uri, știri care trebuie controlate, verificate mai întâi dimineața. Eu încep personal cu cele mai serioase și dovedit tradițional că sunt de încredere, și anume BBC, „Le Monde”, agenția Reuters, după care cobor la principalele ziare naționale, fiecare țară având două sau trei ziare naționale în care se poate avea încredere. De exemplu, „La Repubblica” în Italia, „El Pais” în Spania, Germania, la rândul ei, deși se bazează mai mult pe presa regională, unele ziare, cum e, de exemplu, „Süddeutsche Zeitung”, care apare la München, poate fi considerat un ziar național. Și, în momentul în care descopăr și văd care sunt principalele știri ale zilei și cum sunt tratate diferit, pentru că uneori ele trec printr-un filtru cultural, pe care eu încerc să-l redau în acea revistă a presei și mi se pare foarte interesant, mai mult uneori decât știrea în sine, cum este ea percepută și primită în diferitele culturi europene, pentru că revista mea a presei acoperă în general presa europeană, dar nu mă opresc doar la cea occidentală… Citesc și presa sârbă când este nevoie, presa rusă o vreme am abandonat-o, dar de când anumite ziare sau televiziuni s-au reformat, în special în țările baltice, iarăși este de citit. N-aș vrea să trag spuza spre mine. Citesc și paginile Europei Libere în mai multe limbi, nu e nevoie în toate, Europa Liberă transmite în 26 de limbi, inclusiv în farsi, în arabă, în uzbecă ș.a.m.d. Colaborând cu ei de 35 de ani, acum știu foarte bine în ce măsură știrile și felul în care sunt tratate acolo pot pot fi percepute cu încredere.

Dane, precum știi, sunt bucureștean de vreo 54 de ani. Și cum stăteam eu așa liniștit și îi ascultam pe amicii mei „Vorbitorincii”, adică Radu Paraschivescu și Cătălin Striblea, pac, apare un băiat din Buzău stabilit la Bruxelles și pretinde că orașul meu nu-și trage numele de la ciobanul Bucur, ci vine din albaneză. Care-i treaba?

Vine din albaneză în mod limpede. Și vreau să spun că legenda cu ciobanul de la care a venit, chipurile, numele este la fel de absurdă precum e legenda cu cățeaua Molda a lui Dragoș, care a dat numele Moldovei. Acolo e vorba de o rădăcină slavă, în Moldova, pentru că e limpede că vine de la aceeași de rădăcină slavă care ne-a dat „mlădiță”, „mlad”, „maladoi”, ceva tânăr. Deci era vorba de o regiune nou colonizată, să spunem. În cazul lui Bucur… Bucur înseamnă în albaneză, pur și simplu, frumos. Și aici trebuie să spunem că, în general, toponimia, hidronimia, deci numele de locuri și ape, sunt foarte simple. Oamenii au dat întotdeauna nume extraordinar de simple, de gen Repedea – în slavonă e Bistrița, deci noi, în România, avem dublete, unul e Repedea, altul e Bistrița, dar înseamnă același lucru: apă repede. Să spunem Râmnic, de exemplu.  Vine de la „rîba”, de la pește. Deci a fost râul cu pește…

N-are de-a face cu Roma…

Nicio legătură!

Și nici cu versurile lui Fănuș Neagu: pe la noi, pe la Râmnic/ S-a făcut porumbul mic/ Și fasolea mai nimic. 

M-a scutit soarta să aud asemenea orori! Dâmbovița, de asemenea, este apa de lângă dâmburi sau de lângă stejar, pentru că dâmb și stejar au aceeași rădăcină în slavonă. Cernavodă, nu mai zic, este apa neagră. Anumite localități erau numite Frumoasa. Se face că Bucur, pur și simplu, este un lucru frumos. Până și terminația „ești” este albaneză. Arată o lungă conlocuire cu vorbitorii de limba albaneză. Și este infinit mai acceptabil să recunoști și să vezi că numele acestui oraș a însemnat „frumosul” sau „frumoasa” decât să inventezi povești cu ciobani.

Am avut șansa de a mă naște la Praga. Ulterior, am răsfoit un „Dicționar român-ceh de cuvinte similare”, semnat de boemistele Petra Adámková şi Jiřina Vyorálková, și am descoperit că avem în comun torba, poharul, hribii. Dan Alexe, știai că alfabetul cehesc are 42 de litere, iar cel slovac, cele mai multe din Europa, 46? Îi face asta mai breji decât noi?

Nu, îi face, să zicem, mai timpurii. Reformatorul ceh Jan Hus, înainte de acceptarea reformei lansată de Luther, a avut idei care pot fi numite pre-reformiste și în urma lui chiar s-a creat o branșă a neoprotestantismului. Acel reformator religios Jan Hus a creat un alfabet latin care să-l înlocuiască pe cel slavon, chirilic, pe care îl foloseau până atunci toți slavii. Și el este cel care a inventat semnele diacritice, pe care astăzi le folosesc toate limbile slave de tip occidental, catolic – ceilalți, ortodocșii, au rămas la alfabetul chirilic. Dar Jan Hus este cel care a creat toate căciulițele și semnele diacritice, de exemplu. Croații, la rândul lor, atunci când au dorit să-și inventeze un alfabet național care să corespundă perfect celui sârb, au imitat pur și simplu literele deja folosite de cehi. Polonezii au avut o altă tendință, au preferat grupuri de litere în loc să folosească diacritice. Dar toate aceste alfabete, atât de, să zicem, bine adaptate limbilor au fost create înainte ca limba română să fie măcar atestată în scris. Prima noastră atestare în scris vine la două secole după Jan Hus, și anume, scrisoarea lui Neacșu de la Câmpulung, în 1521. Și e în chirilice. A trebuit să așteptăm secolul XIX ca româna să treacă la alfabetul latin, imitând unele convenții din italiană: ce, ci, che, chi…

Există un website, Europe’s not Dead, al unui editor francez, Romain Segnovert. Autor al unei cărți despre glume cu caracter imagologic, „De qui se moque-t-on?”, și-a diversificat interesele și, cu sprjinul cititorilor, culege și distribuie, din fiecare țară europeană, ocări, curiozități, cuvinte intraductibile. Irlandezii au un cuvânt pentru spațiul dintre degetele de la mâini și de la picioare, „ladhar”, iar spaniolii – unul pentru spațiul dintre sprâncene, „entrecejo”. La România și Moldova e trecut, ca intraductibil, dor. Zău, e intraductibil?

Nu, în noua ediție a „Dacopatiei” din 2021 am un scurt capitol despre asta. Există „dor” și în portugheză. „Dor” este evoluția pur și simplu evoluția cuvântului „dolor” din latină, printr-un procedeu fonetic simplu, cel care a dat și „durere”. Și nu este intraductibil, chiar dacă nu i-am găsi un corespondent perfect în portugheză. Cum am menționat, el oricum nu este intraductibil, pentru că nu văd diferența între noțiunile sale și cele ale germanului „sehnsucht” (n.m. – acest termen dă titlul celui de-al doilea album de studio al trupei germane Rammstein). Indică exact aceeași nostalgie, regret, amestec de apăsare și pierdere de nerecuperat. Mai există și „saudade” în portugheză, găsim tot felul de corespondenți. Cuvântul e prea mărunt și noțiunea prea vagă ca să te poți mândri cu așa ceva. 

„Boala națiilor mici”

Mulțumesc pentru această descriere. Pentru că ai pomenit de dacopați. Dane, cum de ne fălim atât de tare cu unul dintre puținele neamuri care n-au scris un cuvințel, n-au lăsat scris niciun cuvințel din limba lor, precum Isus Hristos?…

Nici celții n-au lăsat un cuvințel scris și multe alte națiuni n-au lăsat urme scrise. Dar proporțiile luate de această maladie colectivă, pe care le-am analizat în „Dacopatia”, nici măcar nu sunt atât de excesive, rare, unice pe cât am crede. Eu am numit asta „boala națiilor mici”. Întâlnim tendințe similare la foarte multe popoare vecine – albanezii, cecenii, georgienii se mândresc cu origini mitice, cu fondarea Romei, la propriu! L-am cunoscut personal pe fostul președinte georgian Zviad Gamsahurdia – despre care am scris în „Dacopatia”, dar l-am făcut și personaj într-un roman – care a scris multe cărți despre cum georgienii au fondat Roma! Civilizația georgiană, kartvelă – așa se numesc georgienii între ei, kartveli – a creat cultura greacă, de fapt! A creat Europa! La rândul lor, albanezii au fondat Roma! Cecenii consideră că au creat tot ce este civilizație în Orientul Apropiat, inclusiv piramidele. Că Mahomed era cecen și există o carte care încearcă să dovedească faptul că anumiți termeni din arabă, inclusiv cuvântul islam, ar fi cecen, pentru că în cecenă cuvântul „iss lam” înseamnă „nouă (iss) munți (lam)”… Atunci, acești să-i numim „cecenopați” ai lor și-au creat o siglă care e un fel de stea din trei triunghiuri, asemănătoare cu steaua lui David, plus încă un triunghi, care are nouă colțuri. Așadar, este „iss lam”, nouă colțuri, nouă munți. Asta este o boală a națiilor mici. Acolo unde nu ai o cultură solidă care să îți dea acel „șezut cultural”, inventezi asemenea aberații și ele trebuie tratate ca orice maladie. 

Scrii așa în postfața cărții tale, „Babel. La început a fost Cuvântul”: „vei mai afla aici și care e cea mai bună metodă pentru a învăța o limbă străină (sau mai multe, oricâte)”. Dane, care e cea mai bună metodă de a fi învățată limba română de către cei care o torpilează în spațiul public, la televizor, pe Facebook?

Scrii așa în postfața cărții tale, „Babel. La început a fost Cuvântul”: „vei mai afla aici și care e cea mai bună metodă pentru a învăța o limbă străină (sau mai multe, oricâte)”. Dane, care e cea mai bună metodă de a fi învățată limba română de către cei care o torpilează în spațiul public, la televizor, pe Facebook?

Ar trebui să se arate că nu este o limbă cu un statut special și nicio limbă aparte și nicio limbă unică. Și ar trebui introdus încă din școli un capitol – o introducere în istoria limbii române, autentică și nu mitologică, în care să se arate în ce măsură limba română are o structură identică, deși este o limbă romanică, neolatină – dar sintaxa ei de astăzi și de când este atestată istoric de la 1521, de la Neacșu încoace – sintaxa ei este identică cu sintaxa limbilor balcanice care sunt albaneza și bulgara și bulgara macedoneană, slava macedoneană. Asta arată o lungă conviețuire a protoromânilor cu protoalbanezii și cu slavii. Toate aceste trei limbi și-au creat o gramatică, o structură și o tipologie identică.

Iartă-mă că te întreb, OK, cine ar scrie această istorie a limbii române și mai ales cine ar preda-o? 

Eu pregătesc o asemenea istorie a limbii române, care va apărea, ideal, la toamnă, la Humanitas. Este următorul meu proiect.

Mulțumesc că ai răspuns la o întrebare pe care încă n-am pus-o! 

Următoarea mea carte se va numi „De-a dacii și romanii”, precum celebrul joc al copilăriei noastre. Am văzut că mulți au nostalgia lui și încă se mai găsește. Va fi o introducere în adevărata istorie a limbii române. Dar ca să revenim la cea mai bună predare a limbii, românii ar trebui să dea deoparte zdrențele astea de mândrie artificială. Limba română nu are nimic deosebit. Este o limbă romanică modificată profund de ceea ce se numește în lingvistică „sprachbund” (n.m. – arie lingvistică de convergență). Ceva care apropie niște limbi din familii diferite și care le dă o structură identică după mai multe secole de conviețuire. Aceste limbi preiau una de la alta tot felul de elemente, precum articolul hotărât la urmă. În cadrul acesta, limba română este relativizată, nu mai are acel piedestal de neatins și o învățăm cu mai multă modestie, poate chiar mai curat și mai frumos. 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

five × one =