„Măștile fricii” și curajul din spatele lor

„Măștile fricii” (Editura Trei, 2016), al doilea roman al Cameliei Cavadia – după succesul repurtat cu volumul-revelație „Vina” – consacră în literatura română contemporană o artizană a analizei traumelor emoționale. Cititorul va parcurge cartea repede și cu nesaț, descoperind o scriitoare care stăpânește, deopotrivă, o tehnică narativă desăvârșită și scalpelul ferm cu care sunt disecate delicatele relații sufletești dintre personaje.

Camelia Cavadia are o elocință uimitoare, chiar și în condițiile în care al doilea roman e profund diferit de primul. În loc să meargă pe un drum bătătorit, autoarea are curajul de a construi trama „Măștilor fricii” cu un alt limbaj, cu o altă abordare și cu un accent dramatic diferit, toate dezvăluind o voce auctorială bine definită, sensibilă și de o feminitate inefabilă.

Cami, îmi îngădui să o numesc așa fiincă ne știm bine, lucrează „Old School” (habar n-am cum sună asta în urechile milenarilor, dar e de bine) în televiziune și în comunicare. Romanele ei dezvăluie însă un om de carte sadea – e calea pe care aș urma-o în locul ei, în cazul în care mi-aș permite să îi dau sfaturi, trecând activitatea ei principală în subsidiar. Îi cunosc și partenerul de viață (cel căruia îi e și dedicată cartea, „Soțului meu, prietenul meu, Șerban”) și le admir amândurora propensiunea pentru litere, chit că acest detaliu e irelevant într-un crochiu despre o carte nouă.

Aș vrea să îmi dați voie să fac și o confesiune: sunt unul dintre puținii norocoși care au avut „Măștile fricii” sub formă de manuscris. N-am terminat-o, așteptând forma tipărită și legată, dintr-un motiv pe care i-l dezvălui autoarei și dumneavoastră abia acum.

De ceva vreme, am o pasiune tăinuită și nestăvilită pentru arta adnotării ca la carte. Demult, când lumea era interconectată doar cu gândul, comentariile se făceau pe marginea textelor, nu în subsol. În subsol erau comentarii pertinente, informative, explicative – ale autorului însuși sau după caz ale traducătorului. Ele nu desființau textul de deasupra, ci îl completau, chiar îl îmbogățeau. Existau însă și completări neoficiale, ale cititorilor: adnotări scrise de mână. Din motive legate de spațiu, acestea erau așternute pe marginile paginilor de carte. Așa s-a născut îndeletnicirea denumită generic marginalia. Sunt cunoscuți și campioni ai adnotărilor. Mark Twain a fost unul dintre ei – erau autori care chiar îl rugau să-și treacă impresiile pe marginea cărților scrise de ei. Îndeobște, îl rugau o singură dată fiindcă Twain era exact la fel de caustic precum în scrierile pe care le publica!

Ei bine, manuscrisul „Măștilor fricii” e ideal pentru a doua lectură. Îmi voi putea așterne în voie gândurile pe margine fără teamă că voi împrumuta cuiva cartea și va vedea niște însemnări, până la urmă, intime, greu de înțeles de altcineva (așa sunt micile colțuri îndoite de pagină din cărțile soției mele – de fiecare dată îmi bat capul încercând să aflu ce i-o fi reținut atenția!). Iar până atunci, poate și după aceea, vor continua să mă urmărească ultimele cuvinte din romanul Cameliei Cavadia, „-Tată, dacă suntem și noi la fel?”. De la ultima replică din „Balanța” lui Pintilie încoace, puține finaluri m-au mai tulburat într-o asemenea măsură.

• Mă găsiți și pe pagina de Facebook horiaghibutiu.ro.